Corbul - Edgar Allan Poe

Când în miez de noapte neagră cugetam lipsit de vlagă
La uitate înțelesuri dintr-un tom bizar, ciudat –
Cum stam, ațipind aproape, sunet blând veni din noapte,
Cineva părea că bate, bate-n ușă delicat
„E vreun călător”, șoptit-am, „bate-n ușă delicat -
Doar atât, atât de fapt”.


Ah, disting printre tenebre, era un cumplit Decembre;
Pe podea schițau tăciunii spectrul lor înfricoșat.
Mult doream să vină zorii;- leac zadarnic disperării
Pentru pierderea Lenorei, în cărți vechi am căutat –
Pentru-a mea Lenore, un nume de la îngeri căpătat –
Nume-aici în van chemat.


Însă tristul de mătase freamăt al perdelei trase
Mă speriase cu fantasme ne-ncercate vreodat’;
Să-i dau inimii-alinare, murmuram fără-ncetare
„E vreun călător cel care bate-n ușă repetat -
Călător ce-n fapt de seara bate-n ușă repetat; -
Asta e, atât de fapt.


Brusc, cu inima-ntărită, nemaiezitând o clipă,
„Domnule”, am spus, „sau Doamnă, eu implor să fiu iertat;
Fapt e c-ațipisem parcă și-așa slab băteați în poartă,
Cu-așa mână delicată ușa o ați încercat,
Că de-abia v-am auzit”– am deschis apoi de-ndat’;-
Beznă doar, atât de fapt.


Cercetând în noapte-adâncă, stam mirat, cu teamă încă,
Visând vise nevisate de vreun muritor vreodat’;
Liniștea era totală, niciun sunet dinafară,
Doar „Lenore?”, șoptire clară, fu cuvântul pronunțat
Asta-am spus, „Lenore!” ecoul înapoi a murmurat –
Cam atât, atât de fapt.


Revenind în casă-n fine, sufletul arzând în mine,
Auzii din nou că bate, mai puternic de-astădat’.
„Sigur”, spus-am, „sigur este doar ceva pe la ferestre;
Ia să văd ,atunci, ce este și misteru-i deslegat –
Inima de-i liniștită tot misteru-am deslegat –
Vântu-i doar, atât de fapt”.


Am deschis oblonu-n fine, când c-o amplă fâlfâire,
Un magnific Corb pătrunse, dintr-un timp de mult uitat;
N-arătă nicio sfială; fără pic de șovăială,
C-o privire imperială, sus la ușă s-a postat-
Chiar pe bustul calmei Pallas, sus la ușă s-a postat –
Doar atât, s-a așezat.


Neagra pasăre în suflet inducându-mi trist un zâmbet
Prin alura lui severă și penaju-nfumurat,
„Deși creasta-ți e golașă”, i-am spus, „deși făr-o fire lașă,
Corb bătrân, grotesc din fașă, dintr-al nopții țărm iscat
Spune-mi numele tău nobil, dintr-al nopții țărm iscat!”
Zise Corbul: „ Niciodat’ ”


M-am mirat s-aud o cioară spunând vorbă-atât de clară,
Deși oarecum răspunsul prea puține-a relevat;
Căci n-a fost dat să primească vreo ființă omenească
Pân-atunci, la ea acasă, sus la ușă cocoțat
Corb sau fiară pe-o sculptură sus la ușa cocoțat
Cu-așa nume : „ Niciodat’ ”


Însă Corbul , singuratic pe-acel bust, vorbea sporadic
Doar acest cuvânt de care sufletu-i părea marcat.
N-a mai spus vreo vorbă vană, - n-a mișcat măcar o pană-
Până ce-am spus eu cu teamă „ Toți plecară altădat’
Va pleca și el întocmai ca Speranțele-altădat’ “
Dar el zise : „ Niciodat’ ”


Fulgerat de vorba spusă, de-atât înțeles pătrunsă,
„ Negreșit”, am zis, „repetă un cuvânt deja-nvățat
De la vreun stăpân sihastru, urmărit de vreun Dezastru
Încât cântecu-i măiastru la atât s-a rezumat –
Încât bocetul Speranței la atât s-a rezumat:
‘Niciodată- niciodat’ ”


Însă negrul Corb în suflet inducându-mi trist un zâmbet,
Am împins un scaun moale-n fața păsării deodat’;
Apoi, cufundat în perne, începui pe loc a cerne
Gând de gând ,gândind alene la ce corbul de-altădat’
La ce groaznicul, urâtul, tristul corb de altădat’
Vrea, când spune „Niciodat”.


Astfel stam, ghicind întruna, vorbă însă n-am spus una
Către pasărea ai cărei ochi m-ardeau neîncetat;
Astfel stam în căutare, capul înclinind agale
Pe al pernei leagăn moale viu de raze mângâiat,
Dar pe-al cărei leagăn moale viu de raze mângâiat
Ea nu va mai sta vreodat’


Iar apoi umplú-ncăperea un parfum de nicăierea
În clinchet de pași serafici pe covorul greu purtat.
„Vai ”, mi-am spus, Domnul în lume, îngeri a trimis anume
Timp să-ți dea și-o poțiune, de Lenore să uiți odat’;
Bea, oh, bea din poțiune, de Lenore să uiți odat’!
Zise Corbul „ Niciodat’ ”.


„Tu, profetule! Ia seamă! - profet, pasăre, satană!-
Dacă Cel Viclean te-aduse, sau pe țărm ai eșuat
Disperat, dar fără frică, pe-astă-ntindere vrăjită –
'N astă casă bântuită – spune-mi de-i adevărat
E vreun balsam în Galaad? spune-mi de-i adevărat!”
Zise Corbul : „Niciodat’. ”


„Tu, profetule! Ia seamă!- profet, pasăre, satană!
Pe a Raiului splendoare și pe Domnul adorat-
Spune sufletului, spune, de-am s-o văd în altă lume
Pe a mea Lenore, cu nume de la îngeri căpătat –
Pe- acea fată cu un nume de la îngeri căpătat.”
Zise Corbul „ Niciodat’.”

Fie vorba-ți de plecare, corb sau diavol! -am spus tare –
Reîntoarce-te-n furtună sau pe-un țărm întunecat!
Nu lăsa o pană-n urmă ca dovadă de minciună!
Lasă-mi liniștea din urmă!- pleacă de pe bust îndat’!
Ciocu-nfipt în al meu suflet ia-l și pleacă deîndat’!”
Zise Corbul „ Niciodat”,


Încât Corbul nu-și ia zborul, tot acolo, tot acolo
Stă pe bustul albei Pallas, sus la ușă, nemișcat;
Iar cu ochii stă de strajă , ca un demon ce visează,
Iar lumina-i proiectează umbra pe covor, ciudat;
Iară sufletu-mi de umbra-i ce plutește-așa ciudat
N-o să scape– niciodat’!


Traducere : Adrian Vasiliu

Adăugat de: advas

vezi mai multe poezii de: Edgar Allan Poe