Discută din nou de problemele sale amoroase, ca să-şi mai uşureze chinul, dar se plictiseşte de tot ce nu are legătură cu Laura.
Pe când eram în dulcea mea etate,
a apărut şi-a înverzit zeloasă
dorinţa cruntă care mă răneşte,
însă cântând, durerea mă mai lasă,
şi cânt cum am trăit în libertate,
dar Dragostea în hanul meu pătrunse.
Şi-o să mai spun cum mult prea mult crescuse,
şi ce-am păţit, şi multe alte scene,
cum am ajuns exemplu pentru lume;
ca ce-am păţit anume
să fie scris, şi astfel mii de pene
deja au obosit, şi-n văi, pe-ogoare,
al meu suspin răsună şi jeleşte
şi martor e c-am viaţă neplăcută.
Iar mintea mea de nu mă mai ajută
cum ştie ea, durerea îmi sporeşte,
şi-un gând meschin răneşte foarte tare
şi-atunci mă rup de orice cugetare,
de parcă-n mine brusc apare ceaţa:
al lui e miezul, eu rămân cu scoarţa.
Şi zic, de-atunci de când simţii asaltul
dat de Amor, ani mulţi s-au dus în spate,
şi al meu chip şi-a preschimbat aspectul;
iar inima sta-n gânduri îngheţate
ce-au căpătat sclipiri ca diamantul,
şi s-a împietrit, şi dur era afectul.
Dar lacrimi încă nu îmi scăldau pieptul,
puteam să dorm, şi ce n-aveam în mine
miracol îmi părea în orişicare.
Ce sunt şi ce-am fost oare?
Căci viaţa trece şi-nserarea vine.
Şi-aflând cel crud ce gânduri mă-mpresoară
lovi cu-a lui săgeată iute tare,
ce nu putu veşmântul să-mi străbată,
şi-atunci c-o doamnă se uni îndată,
că-n faţa ei nimic n-avea valoare –
putere, scuze sau o minte clară;
şi-n cel ce sunt cei doi mă transformară,
făcând dintr-un om viu un laur verde,
care nici iarna frunza nu şi-o pierde.
Ah, ce-am simţit văzând că nu-i de şagă
şi-a mea persoană este transformată,
iar părul meu de frunze-o să devină,
ca o cunună mândră şi bogată;
picioarele ce stau sau iute-aleargă,
ca orice membru, inimii se—nchină,
şi par că-s rădăcini pe-o undă lină,
nu pe Peneu, ci pe-alt râu curgând iute,
iar braţele sunt ramuri cu verdeaţă!
Şi simt şi-acum acel fior de gheaţă
că eram plin de pene moi, plăcute,
dar fulgerul a vrut să mă atace,
c-a mea speranţă mult prea sus de duse;
şi neştiind unde-aş putea eu oare
s-o regăsesc, vărsam lacrimi amare,
şi-o căutam pe unde se pierduse,
noapte şi zi, sub apele posace;
de-atunci încoace gura mea nu tace
şi tot spunând c-acum este răzleaţă
am prins în glas a lebedelor nuanţă.
Pe malul drag mergeam fără oprire,
vrând să vorbesc, cântam fără-ncetare
şi-apoi chemam cu-a mea bizară voce;
n-a fost nicicând aşa dulce cântare
cercând s-aline chinuri de iubire
şi să înmoaie inima feroce.
Ce am aflat? doar amintiri atroce;
însă şi alte lucruri ce contează
de-a mea vrăjmaşă dulce şi ciudată
aş vrea să spun îndată,
da'-n faţa ei vorbirea încetează.
Ea ce cu ochii suflete răpeşte,
ca inima s-o ia pieptu-mi deschise,
şi-a zis: Nu spune-o vorbă, ia aminte.
Şi-o revăzui apoi în noi veşminte;
crezând că-i alta – simţuri imprecise –
eu am vorbit, şi frica mă-ncolţeşte;
iar ea îşi luă un chip ce n-amăgeşte
şi, vai, s-a întors spre mine supărată
şi m-a făcut atunci stană de piatră.
Şi mi-a vorbit, părând aşa cumplită,
c-aveam fiori în piatră cu duiumul,
şi-am auzit: Nu sunt ce-ai vrea, se pare.
Şi îmi spuneam: Din piatră de-mi dă drumul,
n-o să mai simt nici zgomot, nici ispită;
O, Doamne, dă-mi din nou lacrimi amare.
Şi nu ştiu cum, sărit-am în picioare,
dând vina nu pe alţii, ci pe mine,
şi-o zi n-am fost nici viu, n-am fost nici rece.
Dar fiindcă timpul trece,
condeiul, deşi vreau, nu-mi merge bine;
căci multe lucruri stau în minte scrise,
dar de-altele acum gura vorbeşte,
iar cei ce-aud se minunează foarte.
Simt inima cuprinsă că-i de Moarte,
chiar dacă tac, strânsoarea nu-şi slăbeşte,
nu pot s-ajut virtuţile proscrise;
şi orice vorbe-mi fură interzise;
dar strig din coli şi din cerneală-albastră:
Eu nu-s al meu. De mor, e vina voastră.
Credeam atunci că în a ei privire
va licări o milă necesară,
şi-a mea speranţă foc în piept îmi puse;
smerit când eşti poţi stinge-orice ocară,
dar nu mereu; şi-atunci prinsei de ştire
că un sezon de beznă începuse:
căci implorând, lumina dispăruse.
Şi negăsindu-i umbra cea pribeagă,
nici urmele lăsate de picioare,
ca cel ce doarme pe cărare
pe iarbă am zăcut o zi întreagă.
Şi-acolo, acuzând raza cea vie,
lăsat-am liber ochiul ce jeleşte,
şi lacrimi au căzut în jur amare;
dar neaua nu dispare când e soare,
cum eu simţeam că totul se topeşte,
ci sub un fag fântână o să fie.
Udam din plin acea călătorie.
Izvor din lacrimi? – nu e o poveste,
căci eu vorbesc de lucruri manifeste.
În suflet Domnul pune frumuseţe,
căci doar de la Acela o primeşte
ce l-a făcut aşa ca şi pe Sine:
să ierte nicidecum nu oboseşte
cel care-n piept mereu are blândeţe
şi-i milostiv cu orişice ruşine.
C-a fost rugat prea mult de va susţine,
în El se oglindeşte cu dreptate
şi-aşa păcatul mult mai mult sporeşte:
c-abia ce se căieşte,
şi iar va face alte noi păcate.
Spre mine-atunci Madonna se uitase
şi-n mila ei pedeapsa grea o vede
c-a egalat păcatul meu cel mare,
şi m-a adus din nou la prima stare.
Dar înţeleptul mai nimic nu crede:
rugându-mă simţeam şi nervi şi oase
că-ncremenesc; căci doar se scuturase
al meu glas drag din piatra dură foarte
şi o strigam pe ea, dar şi pe Moarte.
Ca spirit rătăceam (mi-aduc aminte),
prin peşteri părăsite suferisem
şi-am plâns ani mulţi a mea ardentă vrere;
dar la final acelaşi rău găsisem
şi pe pământ venit-am ca înainte,
doar ca să simt mai aprigă durere.
Şi mi-am urmat dorinţa în tăcere,
iar într-o zi, plecând la vânătoare,
eu am zărit cea fiară minunată
în apă dezbrăcată,
când soarele pe cer ardea mai tare.
Şi nevăzând imagini mai frumoase
stau şi privesc: ea simte înjosire;
şi ca să se răzbune se fereşte
şi cu-a ei mână chipul mi-l stropeşte.
Vorbesc serios (nu e o născocire),
căci am simţit că ea mă preschimbase
în cerb pribeag cu coarne foarte groase
ce prin păduri voia să se pitească;
dar câinii mei porneau să-l urmărească.
Cânt, n-am fost nor de aur niciodată
ce ca o ploaie cade şi stropeşte,
făcând focul din ceruri să dispară;
ci doi ochi minunaţi mă inflamară,
şi-o pasăre am fost ce sus pluteşte
cu cea ce-n vorba mea e onorată;
şi primul laur n-o să-l las vreodată,
că-n umbra-i dulce tare se frământă
plăceri mai mici ce inima încântă.
Urşii polari sunt cele mai mari animale de pradă de pe uscat. Sunt foarte buni înotători şi pot detecta mirosul prăzii (foci) de la o distanţă de câţiva kilometri.
Evenimente întâmplate în data de azi:
1936 -S-a născut scriitorul Anatol Codru.
1962 -S-a născut actriţa Maia Morgenstern.
Citate şi Maxime:
A guverna înseamnă întotdeauna a alege dintre mai multe dezavantaje. Charles De Gaulle
Distribuie: