Cântecul mării - George Ranetti

Ca hoțul, printre stânci,
Eu noaptea m-am dus să fur mării
Secretul vrăjit al cântării,
Ce glasuri solemne și-adânci,
Cu patimă dărză, nebună,
De veacuri-l’nalță spre lună.

Dar valul, isteț trubadur,
De veste a prins că acolo
Venisem cu cuget să fur,
De nu simfonia întreagă,
Măcar un crâmpei dintr-un solo.
El vântului semn a făcut
Și marea-ndată a tăcut.

Pe când mă plimbam abătut
Pe țărm, te zării: cea mai dragă
Și cea mai frumoasă femeie! …
Un farmec atunci s-a făcut:

Că-n foșnetul rochiei de albă mătase,
În tremurul vocii, în râsu-i ștrengar,
Găsii lait-motivul cătat în zadar
Ce orga imensă-n ajun mi-l cântase.

Degeaba, viclene, tu val, mai mi-ascunzi
Divina cântare,
În ea o am toată! … Și-n ochii-i profunzi
Refuzul tău, – Mare!

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: George Ranetti



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.