Cântec de disperare [La Canción Desesperada] - Pablo Neruda

Traducere de Octavian Cocoş

În noaptea-aceasta neagră te văd în amintire.
Un râu îşi duce-n mare a lui nemulţumire.
Lăsat sunt ca pontonul când se arată zorii.
E ora de plecare, când tu mă dai uitării!
Pe suflet reci corole îmi plouă şi se-aşază.
O, peşteră în care se naufragiază!
În tine se adună şi zboruri şi războaie.
Din tine pleacă păsări cu aripi lungi, vioaie.
Tu înghiţit-ai totul, întreaga depărtare.
Ca marea şi ca timpul. În tine tot dispare!
A fost ora ferice de-asalt, sărut în tihnă.
O oră de stupoare lucind ca o lumină.
Mânie de scafandru, stres de cârmaci pe mare,
beţie de iubire, tu tot distrugi, se pare!
Eram copil, în ceaţă, cu sufletu-n durere.
Pierdută cercetaşă, în tine totul piere!
Ţi-ai pus la brâu necazul, te-ai prins de-a ta dorinţă.
Te-a doborât tristeţea, în tine-i nefiinţă!
Eu zidul cel de umbre l-am dat încet deoparte,
de faptă şi dorinţă trecut-am mai departe.
O, carnea mea, femeie iubită şi pierdută,
pe tine-n ora udă al meu suflet te cântă.
Ţinut-ai ca-ntr-o cană tandreţea suverană,
şi-uitarea infinită te-a spart ca pe o cană.
În insulele-aflate în neagră izolare,
tu mă strângeai în braţe, femeie iubitoare.
Erai un fruct ce ţine de foame şi de sete.
Erai ca un miracol, când mă-ncercau regrete.
Femeie, n-am idee cum m-ai primit pe mine
în suflet şi în crucea acelor braţe fine!
Dorinţa pentru tine fu scurtă, îngrozitoare,
căci eram beat de zbucium, tiran, plin de ardoare.
Ah, criptă de săruturi, mai este foc în tine,
şi păsări ciupesc boabe când arde un ciorchine.
O, gură blând muşcată, o, membre sărutate,
o, dinţi flămânzi, o, trupuri mereu înfăşurate.
O, forţă şi speranţă, smintită combinare,
suntem legaţi cu noduri şi plini de disperare.
Tandreţea e uşoară ca apa şi făina.
Cuvântul de pe buze abia vede lumina.
Aceasta mi-a fost soarta, cu ea s-a dus dorirea,
în ea-mi căzu inelul, în tine-a fost pierirea!
O, groapă de molozuri, tot a căzut în tine,
ce griji mai ţii ascunse, ce val te mai susţine.
Deşi cam zdruncinată, strigai în gura mare,
cântai ca marinarul la proră în picioare.
Şi înfloreai în cântec, tăiai curenţii încă.
O, groapă de molozuri, amară şi adâncă!
Scufundătoare oarbă, de pietre aruncătoare,
pierdută cercetaşă, în tine tot dispare!
E ora de plecare, atât de grea şi rece
pe care noaptea-aceasta o va vedea cum trece.
Al mării brâu de zgomot tot ţărmul îl fixează.
Sunt stele reci pe boltă şi păsări emigrează.
Lăsat sunt ca pontonul când zorii se arată.
În braţe mi se-nvârte o umbră tremurată.
Departe, ah, departe de-această frământare.
Rămân acum în urmă. E ora de plecare!

Adăugat de: Octavian

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda