Un zâmbet de neuitat - Charles Bukowski

aveam pești aurii care înotau în cerc, mereu în cerc,
în bolul de pe masă, lângă draperiile grele
ce acopereau fereastra mare, iar
mama, mereu zâmbitoare, dorind ca noi toți
să fim fericiți, îmi spunea: „Fii fericit, Henry!”
și avea dreptate: e mai bine să fii fericit, dacă
poți,
dar tata continua să ne bată pe ea și pe mine de câteva ori pe săptămână,
clocotind de furie în trupul său masiv, de aproape un metru nouăzeci,
pentru că nu putea înțelege ce anume îl ataca din interior.

mama, bietul peștișor,
dorind să fie fericită, bătută de două sau trei ori pe
săptămână, îndemnându-mă să fiu fericit: „Henry, zâmbește!
de ce nu zâmbești niciodată?”

și apoi zâmbea ea, ca să-mi arate cum, și era cel mai
trist zâmbet pe care l-am văzut vreodată

într-o zi, peștii aurii au murit, toți cinci;
pluteau la suprafața apei, pe o parte, cu
ochii încă deschiși,
iar când tata a ajuns acasă, i-a aruncat pisicii
pe podeaua din bucătărie, iar noi priveam în timp ce mama
zâmbea

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski