Muștele sunt frânturi de viață înfuriate;
de ce sunt atât de furioase?
parcă vor mai mult,
parcă-s furioase
chiar pentru că
sunt muște;
nu-i vina mea;
stau în cameră
cu ele
și mă sfidează
cu agonia lor;
par niște bucăți de suflet
rătăcite, scăpate de undeva;
încerc să citesc un ziar
dar nu mă lasă
în pace;
una pare să zboare în semicercuri
sus, de-a lungul peretelui,
aruncând un sunet jalnic
peste capul meu;
cealaltă, cea mică,
stă aproape și-mi sâcâie mâna,
fără să scoată un sunet,
ridicându-se, coborând,
târâindu-se prin preajmă;
ce zeu mi-a trimis
aceste creaturi rătăcite?
alți oameni îndură dictatele
imperiului, iubiri tragice...
eu îndur
insecte...
dau din mână spre cea mică,
dar asta pare doar să-i reaprindă
dorința de a mă provoca:
începe să zboare în cercuri mai iuți,
mai aproape, scoțând chiar
un bâzâit,
iar cea de sus,
simțind noua
vârtejire, se avântă și ea,
își accelerează zborul,
coboară brusc
într-o rafală de zgomot
și se unesc
învârtindu-se în jurul mâinii mele,
ciocnindu-se de baza
abajurului
până când ceva omenesc
din mine
nu mai poate răbda
această spurcăciune
și lovesc
cu ziarul făcut sul -
ratez! -
lovind,
lovind,
ele se împrăștie haotic,
un mesaj pierdut între ele,
și o prind mai întâi pe cea mare,
care se zbate pe spate
dând din picioare
ca o curvă furioasă,
și lovesc din nou
cu bâta mea de hârtie
și rămâne doar o pată
de urâțenie de muscă;
cea mică zboară acum în cercuri înalte,
tăcută și iute,
aproape invizibilă; nu se mai apropie
de mâna mea;
e îmblânzit și
inaccesibil; îl las
în pace, mă lasă
în pace;
hârtia, desigur,
e ruinată;
s-a întâmplat ceva,
ceva mi-a întinat
ziua,
uneori nu e nevoie
de un bărbat
sau de o femeie,
ci doar de ceva viu;
stau și privesc
micuța ființă;
suntem împletiți
în aer
și în viață;
e târziu
pentru amândoi.
Distribuie: