Camelia florescu - creaţii proprii

Bătrânii mei se mai întorc spre seară
Sub uliți troienite de nămeți
Cu ochiul plâns și gerul în pomeți,
Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,

Uite, pleacă bătrânii pe rând
pudrați la tâmple, eleganți,
ca mieii plecând la tăiere
și ne amăgim în urma lor

Așa cum s-a rupt din mine strigătul
pentru lemnul din altar
vlăguit de atâta rugă,
pentru sfinții prelinși pe grinzi

Din două-n două coji de portocale,
Dinspre un vis cam șchiop și deșirat,
Răsar cuvinte-orfane de vocale,
Să-mbrățișeze timpu-n lung și-n lat.

Plouă febril a tine, a spaimă și a gol
Cu zeii toți de humă prelinși pe anii mei
Aud cum urlă timpul mărșăluind domol
Și cum desface ora-n secunde fară chei

la marginea acestei lacrimi
în care am locuit
în ultima vreme
cu chirie

Călătorului din lumi înghețate


și te-am citit

Privesc
amiaza cuvintelor,
curcubeul amețit
de așteptare și

Aș putea să mă arunc în coaja subțire a timpului cu capul înainte,
Să nu mai conteze cine ești tu, cine ți-a fost ea, cine mi-a fost el,
Și strigându-mă în tainul orelor, să mă descui din trup și să adulmec zarea.
Aș putea să nu mai alerg înaintea furtunii, cu umerii aduși de neputință

Dacă trupul ți-a fost cu nesaț mângâiat
De acel care-apoi te-a iubit și uitat
Dacă arzi și acum amintindu-ți de el
De suspini  și tresari azi, mereu și la fel