Balada bătrânului marinar VII - Samuel Taylor Coleridge

VII

Acel Sihastru bun trăieşte-n codrul
Care-şi aduce la apa mării toţi stejarii.
Cât de sus se-nalţă dulcele-i cântări!
Lui îi place să stea la poveşti cu marinarii
Sosiţi de pe alte meleaguri, din depărtări.
Îngenunchează-n zori, la amiezi şi seara,
Şi-are o pernă dolofană, moale:
E muşchiul care ascunde-n întregime
Cioata unui bătrân stejar din vale.

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?’

‘Ciudat’, a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.’

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,’
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.’ ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!’ a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a-nghiontit cu cotul.

“Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor ,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi într-o clipită a căzut jos, ca fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!’ striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.’

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

“O, ascultă-mi spovedania, părinte!”
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,’
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?’

Voalul mi-a fost îndată rupt “
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste8.
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Care-i persoana care-o să m-asculte:
Şi-ncep să-i depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

O, mai dulce decât ospăţul nunţii
Şi mult mai plăcut mie
Este drumul spre biserică
Într-o atât de-aleasă companie!

Să ne-ndreptăm împreună spre altar
Şi-n genunchi să înălţăm cuvioşi
Rugi, în faţa Domnului toţi aceiaşi,
Deopotrivă: bătrâni, prieteni, copilaşi,
Fecioare şi feciori frumoşi!

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă mult cine iubeşte mult
Tot ce-i fiinţă, păsări, oameni sau caşaloţi;
Căci Dumnezeu, căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi.”

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.



NOTE

1. “S-a înălţat soarele dinspre babord” – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga,
adică în babordul ambarcaţiunii.

2. “Soarele răsărea acum din dreapta” – semn că deja corabia naviga în
sudul Oceanului Pacific, estul fiind în tribordul navei, adică în dreapta
acesteia.

3. “Iar eu făcusem un lucru diavolesc” - marinarul a ucis albatrosul, convins
fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri.
Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei.
Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau
consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

4. “Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele” – cel mai probabil velierul
ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul
latitudinii de 30 de grade sud .
Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor
şi vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze,
din lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau
săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă.
Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la
bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau
aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual,
folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară
cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

5. Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic,
este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului
este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului
marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă,
astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât
coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

6. “Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer” – în regiunile ecuatoriale şi
sub-ecuatoriale soarele apune, respectivi stelele răsar, aproape brusc,
fără acea perioadă a crepusculului (amurgului).

7. “Spiritul hălăduind în sine însuşi,/ Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit “– e
vorba de Spiritul Antarctic care, ascultând de îngerii protectori ai
marinarilor, împinge corabia spre ecuator, deşi, asemeni duhurilor rele,
submarine, e setos de răzbunare.

8. Ca dovadă că şi-a trăit cu adevărat viaţa, se spune, un om trebuie să aibă o
poveste de spus, iar ca să aibă o poveste de spus trebuie ca în viaţa
lui să fi experimentat un moment de abatere bulversantă şi pilduitoare,
violentă şi arbitrară de la regulille normalităţii.







Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Samuel Taylor Coleridge