‘Mă tem de tine, bătrâne Marinar!
Mă tem de mâna-ţi slăbănoagă!
Deşirat şi uscăţiv, şi ars de soare
Ca nisipul pe care vânturile-aleargă;
Mă tem de ochiul tău scăpărător,
De mâna-ţi slăbănoagă, naramzie.’
“Nu-ţi fie teamă Cavaler Nuntaş!
În acest trup inima-i încă vie.
Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.
Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.
Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.
Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.
Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăcând la picioarele mele…
O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.
Blestemul unui orfan poate târî-n iad
Un heruvim din ceruri, foarte uşor!
Dar mai oribil este blestemul
Din ochiul unui mort – înspăimântător!
O săptămână m-a urmărit acel blestem;
Şi, totuşi, mie nu mi-a fost dat să mor.
A apărut pe cer şi luna călătoare,
Care nu-şi găseşte nicăieri sălaş:
Urca pe cer alene, fără nicio grabă,
C-o stea sau două-alături, iavaş-iavaş –
Razele ei pudrau faţa oceanului fierbinte,
Ca bruma înălbind câmpiile-n april;
În umbra corăbiei blestemate
Ardeau, solomonite, apele sărate,
De-un roşu ameninţător, febril.
În penumbră, dincolo de copastia navei,
Urmăream goana dragonilor de mare
Pe lungi cărări de fosforescente spume,
Iar spiriduşii luminii le călcau pe urme:
Pufoşi, brumării fulgi de ninsoare.
Priveam cum, lângă noi, în mare
Jivine cu sclipitori solzi de balaur –
Întunecate, verzi sticloase, azurii cicoare,
Unduiau şi se-ncolăceau; şi fiecare
Fulgera-ntr-o pulbere de aur.
Acele voioase lucruri vii! Nicio limbă
Frumuseţea nu le-o poate povesti pe şleau!
Un şuvoi de iubire mi-a umplut inima
Şi le-am binecuvântat fără să vreau:
Sigur i-a fost unui sfânt de mine milă –
Şi le-am binecuvântat fără să vreau.
În acea clipă m-am putut din nou ruga,
Iar Albatrosul legat de gâtu-mi, frăţioare,
S-a desprins şi a căzut, şi s-a scufundat
Ca un bulgăre de plumb în mare.
Distribuie: