Balada bătrânului marinar III - Samuel Taylor Coleridge

III

Cumplite vremuri am trăit. Fiecare gâtlej
Era uscat, ochii ne sticleau febrili.
Cumplite vremuri! Cumplite vremuri!
Ochii noştri obosiţi sticleau, febrili!
Într-o zi, privind spre vest, am zărit
Ceva pe cer, nelămurit.

La început părea un punct, pe urmă
Un clăbuc purtat de vânt uşor;
Se mişca, se mişca, şi-a luat apoi
Forma colilie-a unui nor.

Vedeam o negură, un punct, o formă!
Care se-apropia, se-apropia:
Dar parcă se ferea de-un duh al mării,
Plonja-ncontinuu, pivota, vira.

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Stăteam însetaţi pe pasarelă;
Nu puteam râde şi nici plânge;
Mi-am muşcat braţul, am supt sânge
Şi-am strigat, o velă, văd o velă!

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Am privit vedenia şi-am dat chiot:
Ura! Şi, rânjind bucuroşi, în acea clipă
Am tras adânc aer în piept, în pripă,
De parc-am fi vrut să-l bem pe tot.

Strigam: Iată! Iată! Se îndreaptă-ncoace!
Ne vine-n ajutor, pânzele-i lucesc ca noi:
Făr-o adiere de vânt, neîmpinsă de maree,
Pe chilă dreaptă, menţine cursul drept spre noi!

Zarea era-n flăcări spre apus,
Ziua – pe la chindie, calm pe mare!
Aproape lipit de valuri, la orizont,
Se odihnea înflăcăratul soare;
Apoi strania formă s-a interpus
Pe neaşteptate-ntre noi şi soare.

Astrul zilei stătea ascuns după zăbrele
(Ne-aibă Maica Cerului în a ei pază!)
Chipu-i rotund şi roşu-şi strecura ca printre
Gratiile unei ocne arzătoarea rază.

Vai, mă gândeam, şi inima îmi tresălta,
Iute, implacabilă-i apropierea ei!
Iar velele-i sclipeau în soare ca nişte
Plini de neastâmpăr funigei!

Ale ei sunt coastele printre care
Priveşte soarele ca printr-o răzătoare?
Şi-acea femeie, MOARTEA,-i întregul echipaj?
Două-s, nu-i un singur personaj?
MOARTEA-i celeilalte femei însoţitoare?

Mişcări agile, buze roşii,
Plete de aur, foc şi flamă:
Pielea albă, cum o au leproşii,
MOARTEA-N VIAŢĂ, coşmar şi dramă,
Ne-ngheţa-n vine sângele de spaimă.

Namila a acostat la arca noastră,
Iar ele-au dat cu zarurile de la cingători;
‘Stop joc! Am câştigat! Am câştigat!’
A ţipat una şi-a fluierat de trei ori! 5

Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer;6
Întunericul se-apropia în graba mare;
Şi, ca o şoaptă-ndepărtându-se pe ape,
Corabia fantomă a dispărut în zare.

Am ciulit urechile şi-am privit în jur!
Eram înspăimântaţi şi, pot să jur,
Ni se scursese tot sângele din vine!
Stelele păleau în bezna neagră ca un crab;
În lumina lămpii chipul timonierului era alb;
Cădeau stropi grei de pe velele de rouă pline –
Apoi s-a ridicat spre est, în depărtare,
Secera lunii, iar sub lună, călătoare,
Chiar lângă cornul ei, o stea strălucitoare.

Unul câte unul, sub luna de stele urmărită,
Fără niciun geamăt sau suspin
Şi-au întors spre mine feţele pocite,
Şi m-au blestemat pentru-al lor chin.

De patru ori cincizeci, coechipierii mei
(Nu s-a auzit nici geamăt, nici suspin)
Groaznic loviţi, bulgări lipsiţi de viaţă,
Au căzut, creştin după creştin.

Le-au zburat sufletele din trupuri către cer
Spre-o soartă mai bună sau mai rea!
Şi fiecare sufleţel în trecere spre stele
Îmi amintea săgeata lansată de-arbaleta mea.”





Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Samuel Taylor Coleridge