AlinD - creaţii proprii

Cât de departe ești, mândră minune,
Și câtă lume azi se pune între noi,
Inelul a săpat frenetic o genune
Iar gândul către el, aduce ploi.

În creier microcipuri, prin vene pachete de date,
Îmi restartez sistemul aproape-n fiecare noapte,
Colecționar de date, într-un mediu trist,
Procesoru-i supraîncălzit și totuși mai rezist!

Pe străzi înghețate mă poart-o himeră,
Cu pasul hai hui și priviri rătăcite,
Mi-e totul străin, printre frunze zdrobite,
Suflate de răceala pașilor tăi.

Mai simt în ochii-mi, uneori durerea,
Căci stăvilare pus-am lacrimilor toate,
Ce-mi mai împodobeau cândva obrazul,
Acum sunt moarte, toate moarte.

Se-ntinde un cimitir în suflet,
Ultima stație, a celor ce au fost,
Cu poarta bătrână și flori de rugină,
Ce-și scârțâie timpul funebru, anost.

Tu Veronică, pană de înger,
Ce-n ochi îmi erai, lumină și dor,
Privește nebunul, privește cum mor
Și-n jur prieteni, îmi cântă prohodul

Când un mac mai plânge cu sânge,
Durerea amintirii din spate te-ajunge,
O lamă tăioasă numită regret,
Prin carnea trăirii se-afundă încet.

Va veni o zi când, chiar și eu mă voi pierde,
Neîngenuncheat în trecut, de oameni și vreme,
Un glonț rătăcit, va lovi printre perne,
Pleca-voi genunchiul în fața femeii superbe.

Sunt o pacoste, căci altceva nu știu să fiu,
Când lovituri veneau și încasam disprețul,
Crezând că în iubire, voi păși cu dreptul
Acum străin mi-e totul, până și prezentul.

Se-ntinde luna peste valuri
Ca o amantă plictisită,
Pe cearșafuri înspumate,
Cu aroganță de ispită.