În întuneric - Alexandru Vlahuţă

Pe-o prăpastie mă legăn,
Atârnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
între vis și adevăr:

Dar mă-nec în întuneric,
Căutând să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gândurile să-mi dezleg!
Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
și mi-i dragă casa asta:
E-un mormânt curat și larg,

Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus?
Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvânt să fiu
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.
Cine m-a strigăt pe nume?
Nimenea...
Mi s-a părut....
Glasul cui să mă mai cheme?
Umbra cui s-o mai sărut?
Dar ce tropot se aude?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...
Vine moartea la fereastră,
și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Vlahuţă



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.