Achim Bogdan Alexandru - creaţii proprii

În ochii tăi văd răsăritul, și în ochii tăi apun,
în sufletul tău văd,tot ce în viață îmi e bun.
În privirea ta se sparg mările și te învăluie,
un val de dor,ce mereu inima mi o sfâșie.

Vocea ta îmi e o șoaptă-n noapte,
și în ecou îmi străpunge visul tainic.
Glasul tău, singurul lucru cel am trainic,
Când gândul la tine, în suflet mă zbate.

Și din scrum,tată,m-am ridicat foc viu,
În haosul tău,găsesc rimele lumii mele.
Ca și o rază de soare în jungla de scrum,
îmi simt viața și visele cum se sugrum.

Te-am căutat prin ploaia rece a serii în norii negri,
amintirea ta se pierdea în urma pașilor tăi tăcuți.
Am să stau să te aștept la nesfârșit,seară de seară,
și am să mă întreb,dacă vei venii și lumina cerul gri

Inspiră,să pot respira lângă tine,știu c-ai vrea,
să trăiești în mintea mea,dar te las să fii cumva.
Tot ce vreau e doar să te văd,mereu în viață,trăind,
te-am cunoscut toată viața,dar încă ești străin,

Prizonier al absurdului ,caut sens în labirint,
pe zi ce trece tot mai tare singur mă mint.
Doar un procent din voi chiar pot vedea,
adevărul crunt ascuns de după perdea.

Într-o cameră fără uși îmi caut nervos scăparea,
îmi caut propria mea persoană ascunsă în umbră.
Viața mea îmi va fi propria mea sentință, pe viață,
nici n-am simțit vreodată ce înseamnă Iubirea.

Fiecare pas devine o alegere intre absurd și tăcere
Mințile iluminate înnebunesc în absurdurile negre.
Fiind strivite de picioarele mentalităților prefăcute,
adevărul ascuns adânc în tărâmul umbrelor tăcute.

M-am trezit străin în propria mea piele,
fără nicio urmă de identitate rămasă.
Rămas străin,singur în propria viață,
numărându-mi încet ultimele zile.

În zori de zi, când străzile se zvârcolesc în umbre,
Și se prăbușesc sub greutatea așteptărilor sumbre
Iar soarele se ascunde după clădirile gri de mine,
Stăpânind căldură,griul monoton pune stăpânire.