Cândva știam să zbor cu demnitate,
(ca eu să nu las urme pe pământ)
-Dar tu cu o ușoară urmă-n gând!
M-ai doborât ... chiar cu seninătate.
Am încercat să-mi caut existența,
(dar erau mulți aceea ce-o doreau).
- Și explorând cu mine tot sperau!
Că-i vor afla până și ... chintesența.
”- Să trec neobservat? - Nu-mi vine-n minte!”,
- Ca să continui cred că n-are rost!
Așa gândeam în mine (ca un prost),
(căci nu găsesc acum alte cuvinte).
Până-ntr-o zi când visul mi-ai curmat,
- Și-ai devenit curând o entitate!
Pe care cred că sigur nu se poate,
Să o ignor, fără să fac păcat.
Când cerul s-a deschis, el, infinitul,
- În inimă cu tine a pătruns!
- Făr’ să mă-ntrebe sau să dea răspuns,
La întrebarea: - Cum e cu iubitul?.
Acuma știu ce-seamnă ca să zbori,
- Sau cum e să descoperi veșnicia!
Ce totdeauna este temelia,
Acestor minunate zile-n zori.
vezi mai multe poezii de: spykal
Detalii poezie:
Distribuie pe: