"Umbra mea" - Mihail Eminovici

"Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă uit în ochiul ei cel roș, când deschid câte-o carte bătrână plină de nerozii bătrâne, de credințele unei lumi cu capete îndealtfel ca și a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde și veche și mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca și când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în peretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung și căciula peste ochi, și-mi fixez ochii la ea și cuget... cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înțelege și-mi răspunde tot în gândiri lungi și deșirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulțumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Această despărțire a individualității mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru și lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de-atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe perete până ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroșă plastic din perete afară, astfel încât sări din cadru jos și mă salută surâzând, ridicându-și căciula din cap.
— Sara bună, domnul meu, zisei eu, și-i întinsei mâna, dar dădeam în vânt, căci umbra, deși îmbrăcată, deși frumoasă, nu era totuși alta decât umbră. Îi oferii un scaun și ea șezu.
— Ești nemulțumit cu lumea, zise surâzând.— Da, răspund eu asemenea surâzând. Se-nțelege că acum n-am făcut decât a răsuci firul cugetărilor și a sta de vorbă cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirii.
— Știi ceva, îi zic eu, te las pe pământ în locul meu, în împrejurările mele, și eu mă duc de-aicea să-mi petrec câtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, și de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pământ în locul meu, cu simpla îndatorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ți se va petrece — memorii pe care le voi citi și eu.
Lampa ardea între el și mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumii, orologiul zbârnâia răgușit 12 ore, umbra mea se culcă pe patul de scândură acoperit c-un păier, iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieșind din casă, prin borta ușii la fata stăpânei din casă care tocmai se dezbrăca ca să se culce și ea, apoi pe vârful degetelor trecui prin bucătărie, prin tindă și, când ăieșiiî afară, închisei ușa după mine și începui a merge încet, încet în lumina lunii, pe stradele largi ale orașului cu ferestre și porți închise, cu ziduri albe și gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu câte un păzitor de noapte cu mustața-nfundată în gulerul și gluga mantalei și c-o prăjină subsuori, în fine, o liniște somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru și fără nori, case nalte a căror streșini de cărămidă se uitau în lună — iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mângâiate de-un roi de visuri de aur, studenți care dormeau cu capul pe cărți visând ministerii, dandi visând vânări și cai, proști nevisând nimica — ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram și o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu mă-ănîfășasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi și mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lăsasem acasă, astfel încât eu însumi nu păream a fi decât o umbră neîncăpută ce fugea pe murii caselor înșirate pe rând. Cam la finea orașului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdele albe. Bătui încet în ea.
— Tu ești? răspunse o voce dragă și molatecă ca de copilă.— Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ș-apoi chiar de te-ar vedea...
Fereastra se deschise încet, perdeaua se dede într-o parte și dintre creții perdelei apăru, frumos și palid, capul blond al unui înger. Luna ardea drept în față, astfel încât ochii ei albaștri străluceau mai tare și clipeau ca și loviți de razele soarelui. Sub alba haină de noapte, de la gât în jos, se trădau boureii sânilor, iar mânuțele și brațele ei albe și goale până în umeri mi se întinseră și eu le inundai cu sărutări.
Un moment și eu sărisem în fereastră și-i cuprinsesem cu mâinile gâtul ei gol, apoi îi luai fața în mâini ș-o sărutam cu-atâta ardoare, o strângeam cu-atâta foc, încât îmi părea c-o să-i beau viața toată din gura ei.
— Onde! zisei eu încet, netezindu-i părul ei de aur. Onde, știi tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi așa de fericiți acolo, neconturbați de nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre — mări cu miliarde de unde, din zilele noastre — veacuri de fericire și de amor. Hai în lună! Lasă-ți umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu vino cu mine prin ninsori de stele și prin ploi de raze, până ce, departe de acest pământ nenorocit și negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decât pe noi.
— Haide dar, zise ea încunjurând gâtul meu cu brațele ei albe și punându-și gura pe gura mea.
Sărutarea mă umpluse de geniu și de putere creatoare. Astfel îmbrățișați, aruncai neagra și strălucita mea mănta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un braț, strângând-o tare la pieptul și la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne ridicam încet, încet prin aerul luciu și strălucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -până ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde și strălucit, și mă-ntorsei pe pământ și, vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur și mărgăritarul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare altora li se pare mic, se-nțelege că atomii microscopici din acel mărgăritar a cărui margini le era cerul, stropii -stele și lună și soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-și diferite bazaconii despre închipuita lor mărime. Eu, uitându-mă c-un microscop prin coaja cea subțire a mărgăritarului, toată întunecata lor lucrare ăeraî astfel încât, oricât volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeași, încât mărgăritarul trebuia să crape de ură. Îl aruncai în mare și mă-ntorsei la iubita mea din lună, căreiaă-iî povestii toate ce făcusem.
Iubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deși străveziu ca aerul, prin care se ridica ea în albeața cea strălucită a rotundelor sale membre; în părul ei blond așezasem o citadelă de diamante, sânul ieșea vergin, rotund și mic din haina decoltată — astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele și balsamatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare, și numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creangă-n creangă și umpleau aerul de note divine. Când ne așezam în luntre, valurile ascultătoare mânau neporuncite, după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu așezasem capul meu în poalele ei și visam ceea ce aveam. Acest amor pacific și dulce ca ideea eternității, fără nici o cugetare orăiî o dorință nevergină, acest amor era aerul vieții noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurilor noastre, împletirea angelică a brațelor noastre — un amoriu sunt! Lumea mea nu era decât icoana ei strălucită, lumea ei — fața mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viață era un basm strălucit și înstelat. Acolo era, între dumbrăvi verzi și între stânci cenușii, și un lac cu apă de aur. Când ne scăldam acolo râzând și sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi șiroaie și stropi de stele care, rămâind pe sânul ei, străluceau pe albul ei corp până ce, uscându-se într-un cerșaf țesut din argint, corpul ei alb era și mai neted, și mai dulce, și mai strălucit.
Adesea ea se prefăcea că se supără și se ascundea prin tufișele labirinticei grădini. Deși o strigam, ea nu răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încât, plângând dureros prin frunze, o vedeam cum vine în extaz și cu ochii umezi, până ce o prindeam în brațe și o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă!
Ca să petrecem făcurăm un joc de cărți. Regii, reginele și fanții de pe cărți erau toți chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieștecare frunte de val reflecta o stea... Ea intră încet în apa lacului și prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val câte o stea, ca și când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poale le aduse în casă și le vărsă pe masă. Astfel jucam cărți pe o frumoasă masă de marmură, și jocul nostru era o poveste lungă și încurcată, căreia nu-i mai dam de capăt până ce nu încetam, beți de somn.
Dar somnul nostru! Brațe în brațe, tologiți în perini de mătase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul și același vis, care nu era decât o repetare magică a vieții noastre fără dorințe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint și cu săli întinse prin care pluteau îngeri cu haine de aur și cu aripi de culorile curcubeului și-ncinși în brâie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, și ochii albaștri se plecau timizi și mari, și pleoape și gene lungi. Portale cu stâlpi nalți de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a sălilor mari, toate pline de un aer răcoare și mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, și deasupra ochiului — un proverb în literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu — proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viața visurilor noastre.
Când ne deșteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roz, culegea mărgăritarele de argint de prin grădinile noastre și, râzând cu glasul ei de ciocârlie, ni le arunca din poalele ei pe față ăși înî patul nostru.
Roua rece cădea pe sânul verginei mele iubite și ea se trezea cu frig și, ținându-și ochii închiși, își strângea împrejurul umerilor ei goi plapoma țesută din argint și din culori de curcubeu. Când însă își deschidea ochii, sorii răsăreau calzi și frumoși, iar noi ne sculam râzând, somnoroși, unul de altul, apoi, spălându-ne fețele în basin de marmură, ieșeam afară în aerul cald și strălucit al fericitei noastre lumi. Și viața se-ncepea din nou, fericită și lină, o eternă repetițiune a fericirii de ieri."

©Mihail Eminovici