Cronică la moartea lui Alexandru Davila - Tudor Arghezi

Tudor Arghezi - cronică la moartea lui Alexandru Davila

Davila a scris o piesă întru totul frumoasă, Vlaicu-vodă, pe care o revistă populară, însetată după senzațional și ieftinătate de procedee, a declarat-o, fără dovadă, furată. Atunci, noi am luat apărarea întreagă a celui suspectat, cu bucurie. Un lucru era sigur în ipoteza că Vlaicu-vodă nu putea să fie a lui Davila, imposibilitatea lui Odobescu de-a o fi scris. Altă minte, alte procedee, alt sistem de imaginație. Pentru că trebuia născocit încă un al treilea autor improbabil, acuzația fu părăsită tocmai atunci când amenința cu dovezile decisive.

Curios complex, omul asasinat. Mâna lui a știut să organizeze Tetarul National și să-l facă productiv. Dacă un director printre cei de ieri, de la Stăncescu încoace, a însemnat ceva pentru teatru, apoi acela a fost Davila. Teatrul avea un stăpân și scena un paznic intuitiv priceput și dârz.

Ceea ce constituie caracteristica admirabilă a acestui om e însă facultatea prețioasă a reînnoirii, atât de absentă contimporanilor noștri, istoviți la netimp, veștezi în plină floare, uscați în dezvoltare. Alexandru Davila a fost personificarea ideii că niciodată și nimic nu este prea tărziu. Fiecare zi venea la el cu o dorință nouă și cu o încordare nouă, și tinerețea lui curmată de un cuțit aruncat în creier e produsul întreg al acestei năzuințe de a se reface nevătămat și nou.

P.S. Articolul de mai sus a fost să fie necrolog ... Alexandru Davila, mort câteva ore, a trecut și peste moarte ... Medicii l-au regăsit în viață! Păstrăm articolul așa cum a fost scris când Davila murise.

Tudor Arghezi - Tablete de cronicar


*La un an de la plecarea din funcția de director general al Teatrului Național din București, în ziua de 5 aprilie 1915, omul de serviciu Jean Dumitriu – din motive necunoscute – l-a lovit pe Davila cu un pumnal în tâmplă, în timpul somnului. Acesta a reușit să supraviețuiască și a mai trăit paisprezece ani paralizat. A decedat la 19 octombrie 1929 la Spitalul Militar din București.

vezi mai multe texte de: Tudor Arghezi