Tipsie1975 - creaţii proprii

Eu poate nu am timp,
Te știu pe tine, Moarte,
Dar versurile mele merg spre eternitate.

Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.

am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,

Eu știu: din lutul lumii, mută,
Esența-n taină a murit,
Așa că-mi cresc în vers cucută
Și-l las amar, desăvârșit.

Mă doare floarea din fereastră
Și lacrima din glasul tău,
Iar marea nu mai e albastră,
Și timpul parcă-mi e călău.

Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,

Am fost aproape de destin,
Dar pașii ni s-au rătăcit,
Maeștrii cruntului declin
Am devenit și am pierit.

Mă așez în fața oglinzii
ca în fața unei instanțe —
fără martori,
fără avocat,

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu.

L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă,
ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă,