Cine-ar fi putut crezu c-am contemplat
Locuri care nu se pot vedea
Decât pe întuneric
Cadavrul părăsit din ceea ce a fost palat
Cu zidurile sale mult prea sumbre.
Locul unde parcă mai trăia
Cineva ce-acolo stătea veșnic
Muzeu de ecouri și de mii de umbre
Adunate într-un dans macabru, sferic.
O galerie populată cu figuri de îngeri.
Pe-un coridor unde se simțea chinul
Celor ce-au trecut întâia oară
Conduși de-același curajos instinct
Spre o copertă fină ca de ceară
De o culoare închisă ca și vinul.
Avea să-mi prevestească suferința
Cu literele sale aurite
M-au condus spre următoarea mea sclavie
Iubirea ce avea să mă umbrească
Într-un semiîntuneric pe vecie.
Grăsimea protejează pinguinii de frig atât de bine încât aceştia câteodată se încălzesc prea tare când merg. Atunci ei trebuie să stea cu ciocurile deschise pentru a se răcori.
vezi mai multe poezii de: Roxana Nicoleta
Detalii poezie:
Distribuie pe: