Balada bătrânului marinar VI - Samuel Taylor Coleridge

VI

Prima voce

‘Dar, spune-mi, spune-mi! Povesteşte,
Hai, limpezeşte-ţi amintirile mai bine –
Ce-anume împingea nava atât de iute?
Ce vrăji clocoteau în cavernele marine?’

A doua voce

‘Oglindă, rob în faţa stăpânei sale,
Oceanul n-a clipit o geană;
Enormul lui ochi albastru, strălucitor,
Privea-n tăcere luna – o icoană.

Dacă el ar şti pe ce drum s-apuce…
Dar ea-l ţine-n lesă, strâns sau mai lejer;
Vezi, frăţioare, cât de binevoitoare
Priveşte-n jos surâzând spre el?!’

Prima voce

‘De ce-alunecă acea corabie aşa iute,
Când valuri nu-s, când nici briza n-o atinge?’

A doua voce

‘Tăiat, aerul îi elibereaza calea-n prova,
Şi-apoi se întoarce şi din pupa o împinge.

Zboară, frăţioare, zboară! Mai sus, mai sus!
Împrejur mari primejdii stau la pândă:
Mai târziu nava va înainta desigur mai încet,
Iar soarta marinarului va fi mai blândă.’

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

Ca unul care pe un drum pustiu
Calcă temător, în suflet cu mult zbucium,
Care, după ce şi-a reaflat cărarea,
Nu mai întoarce capul înapoi nicicum,
Pentru că el ştie, un demon înspăimântător
Se ţine scai în urma lui acum.

S-a pornit apoi un vânticel uşor,
Nimic nu se mişca, nu se-auzea un zvon:
Drumul lui nu era pe suprafaţa mării,
Nici pe val şi nici prin al umbrei con.

Mi-a zbârlit părul, mi-a respirat în faţă,
Ca o furtună primăvara pe izlaz –
S-a insinuat straniu în temerile mele,
Deşi mă mângâia afectuos pe-obraz.

Sprintenă, corabia zbura pe apă,
Iar mişcările-i erau foarte line:
Gingaş, gingaş sufla briza mării –
Şi numai, numai înspre mine.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.







Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Samuel Taylor Coleridge