Poimâine - Victor Borziac

“Acea zi, nimeni dintre noi nu o va prinde. Între noi și ea stă moartea”, scria Ludwig Bauer în lucrarea sa “Agonia unei lumi”, din 1933. Totuși, să lăsăm moartea la o parte și să încercăm, pentru o clipă, să aruncăm o privire în acest întuneric îndepărtat, să vedem cum umbra ei apare în ochii noștri de astăzi.
Se vor perfecționa cunoștințele tehnice și mijloacele de comunicare. Va fi revizuită concepția că aceste mijloace reprezintă progresul și pot constitui un motiv de existență. Suspectată de tot ceea ce este absolut și că adevărul poate fi prins într-o formulă. Este plină de îndoială și are o pasiune imensă pentru toleranță. Și, tocmai pentru că nimic până atunci nu s-a mai făcut decât prin ordin, ea dorește, pe cât posibil, să nu se mai supună deloc. Eliberată de cea mai grea presiune, pe care a suferit-o vreodată omul, ea caută, în toate domeniile, opusul trecutului. Scopul său este renașterea ființei umane, redescoperirea sufletului. Deci, încetinește ritmul existenței. Ea își desfășoară filmul vieții cu încetinitorul. Ea se străduiește să recreeze tandrețea, dragostea, reuniunile vesele, fără să introducă respectul înfricoșător sau autoritatea din afară, ca în vremurile demult apuse. Toate acestea se reflectă în ea prin perspectiva bogăției ființei umane, adică lăuntrice. Spală esența utilitarismului de care s-a lipit. Îl așează cu grijă într-o colivie, ca pe o fiară periculoasă: el nu va mai avea dreptul să fie intruziv sau să se joace dea tiranul. Nevoia de a acționa fără scop și de a se bucura de liniște îl va face pe om să-și întindă mâinile bâjbâind spre natură și să se apropie de ea: iubește enigmele ei și nu încearcă să le descifreze. Ba chiar își exagerează evadarea în natură și o transformă într-un snobism. Libertatea este pentru om expresia existențială propriu-zisă: o înviere a sufletului. Dar el nu dorește să-i convertească pe ceilalți în niciun fel, ferindu-se de ași găsi proprii adepți. În ochii lui, prozelitismul este inutil, greu de gestionat și jenant de urmat. Fanatismul, poruncile, convingerile amintesc prea mult de suferințele din trecut. Această renaștere dorește a se arăta surprinsă de tot ceea ce descoperă în sine în timpul acestei cercetări. Atâta amar de timp acest lucru a fost considerat suspect sau cel puțin inutil! Acum omulul nu ar vrea să se îngrijoreze de nimic altceva. Eul înflorește din nou cu repeziciune. El nu mai este călcat în picioare și obsedat de bani. Pentru că banii nu reprezintă decât o redresare temporară. Când atotputernicia statului s-a prăbușit și omul s-a întors la sine, a observat, cu o plăcută uimire, că există atâta abundență încât, îmbunătățind cultivarea și distribuind producția într-un mod rezonabil, ar putea satisface nevoile întregii omeniri, chiar dacă orele de lucru au fost reduse. E vorba aici de o simplă operațiune aritmetică, pe care oamenii, lucru straniu, nu și-au găsit niciodată timp să o rezolve. Până atunci, soluția fusese împiedicată, iar mărfurile erau produse în locuri în care legăturile între ele nu erau cele prielnice.
Nimeni nu va concepe că ar trebui să existe granițe și nici la ce servesc. În spatele acestor bariere, oamenii ar fi obligați să trăiască exclusiv din ceea ce oferă solul. Era stabilit ca ei să trăiască și să lucreze acolo unde condițiile naturale erau cele mai favorabile. Statele în schimb, așa cum s-a făcut până atunci, să le aducă de-a lungul vieții, prin vămile și granițele lor multiple ce paralizeză în același timp comerțul, bunuri de calitate scăzută și la prețuri ridicate. Dacă, întâmplător, poimâine, cineva ar spune că trebuie păstrată onoarea, demnitatea, stima și nu instituirea unui sistem atât de dezavantajos, va ridica din umeri și îl va trimite politicos la plimbare, pentru a se răsfăța singur cu o astfel de sinucidere.
Statul i-a făcut pe oameni să sufere atât de mult încât acum urăsc tot ce se aseamănă cu el, tot ceea ce constrânge sau comandă. Nu mai există, ca să spunem așa, crime, nimeni nu cunoaște durerile mizeriei. Nu se mai învăță și nu se mai cultivă ura. Pentru câțiva degenerați nefericiți, poliția și supravegherea va fi suficientă. Lumea nu are frică de nimic. Se disipează starea de supraexcitare a maselor. Evoluția științifică marchează o pauză: nu există exasperare după toate bunurile progresului. Ne îndepărtăm de lucrurile mari și ne îndrăgostim de cele mici. Întrucât tot ceea ce este necesar există din abundență, un simț foarte fin al calității se manifestă și este bine educat. Diletantismul, subtilitatea, un instinct bizar de joc, dezvoltat și individualizat până la extrem, fac lumea colorată, distractivă și, în diversitatea ei, imposibil de îmbrățișat dintr-o privire. Exagerăm originalitatea până la extravaganță. Meseriile renasc și înfloresc, fiecare individ își urmează destinul, indiferent de opinia publică. Ne îmbrăcăm după bunul plac, ne construim case și le amenajăm după cum dorim. Niciodată nu au existat atâțea excentrici. Societatea se bazează în totalitate pe liberul arbitru, pentru că membrii săi doresc să domine la fel de puțin pe cât doresc să fie dominați. Este permis ca toți cei care pretind că valorează mai mult decât alții să o demonstreze prin acțiunile lor. Cu toate acestea, acest lucru nu conferă alt avantaj decât acela care ține de fiecare. Într-o oarecare măsură, diferențierea crescută a personalității împiedică ca un individ să nu obțină un succes, nu indică direcția de urmat și nu se impune poporului. Fiindcă nu mai există popor în sensul cuvântului de până atunci. Există inegalități în avere, care stârnesc puțină invidie, nimeni nu este privat de ceea ce este necesar. În același mod, motivele compasiunii sunt reabsorbite, ca, de altfel, tot ceea ce ține de aproapele său, deoarece fiecare se baricadează gelos în spatele egoului personal. Astfel oamenilor le lipsește geniozitatea. Ei ignoră mizeria, ura, gelozia, setea de dominație. Pe de altă parte, au o mândrie care este întotdeauna atentă și vigilentă, dar care constituie doar un motor suficient pentru lucrări medii. Sunt ființe înzestrate, fericite atâta timp cât nu și-au pierdut amintirea anxietăților din trecut. O fericire rezonabilă, chiar dacă ulterior, fără îndoială, se va transforma puțin în plictiseală. După atâta teroare, consternare și constrângere, umanitatea se odihnește, scoțând din când în când câte un oftat profund de ușurare și zâmbind simțindu-se eliberată. Și apoi ... Și apoi, nemulțumită și supărată pe fericirea ei, se grăbește înainte în aventura eternității sale.