Păpușarnița - Lucia Eniu

Trei tovarăși fârtați, așa și-au spus. Tustrei răpiți din leagăn, după cum auzise vorbindu-se în anii dintre cele două războaie mari care cotropiseră lumea și aduseseră atâta nenorocire printre oameni. Pe la 1925, după ce-și desăvârșise învățătura și părăsise Cetatea Babarului, Zane luase drumul peregrinărilor, așa cum îi stătea bine unui solomonar împlinit. Era tânăr, în plină forță. Cu plete roșcate, cu ochii mari, dornici de cunoaștere, îmbrăcat modest în haine cernite. Străbătea ținuturi, dormind sub cerul liber, în vreo coșmelie dosnică ori la marginea pădurii. Poposea pentru puțină vreme într-un loc, nevrând să iasă prea mult în evidență. Laptele, mierea și un codru de brânză primite de la țăranii de prin satele risipite prin văi și peste câmpii îi erau de ajuns. Așa cum fusese învățat, arunca pe ape ce-i prisosea, ca să potolească duhurile cele rele. Odată ieșit pe porțile Cetății și intrat în lumea oamenilor obișnuiți, Zane simțise că se născuse a doua oară. Uimirea i se citea pe chip la fiecare pas, căci, deși mintea îi era plină de atâta învățătură despre omenire și despre mersul ei prin veacuri, simțurile îi deschideau porți neștiute până atunci. Lumea de afară, așa cum o percepea în acele prime clipe, nu se asemăna întru totul cu cele citite în cărți și descoperite din spusele maeștrilor. Întinderile nesfârșite de verdeață, de semănături, casele care i se iveau în cale, grădinile înflorite, târgurile încărcate de roade și de neguțători afabili, orașele zgomotoase vuind de mașinării despre care doar citise și doldora de oameni de toate soiurile și semințiile, clădirile impozante cu basoreliefuri spectaculoase și dantelării de piatră, mușterii cilibii care umpleau terasele stând la taifas, femeile grațioase lunecând ca un abur prin mulțimile pestrițe, lumina soarelui prelingându-se pe suprafețe, picurată peste crengi și ierburi, toate la un loc și multe altele le privea cu nesaț, îmbătat de atâta revărsare de culori, sunete și forme. Trăirile care îl răscoleau erau și ele la fel de diferite, de la uluire și teamă, la dezgust, neputință, dorinți și extaz. Lumea în care fusese slobozit clocotea în aceeași măsură de bine și de rău și Zane era asemeni unui copil așezat în fața unei grămezi imense de jucării, uimit de atâtea forme și culori și neștiind ce să aleagă. Maestrul Salman și suita lui de înțelepți îl însoțiseră o vreme într-o tăcere adâncă, coborând abrupt printre stânci, până când ieșiseră la un drum străbătut de care. Abia atunci îi scoseseră panglica neagră cu care fusese legat la ochi și îi înmânaseră Cartea cea Mare pe care fiecare ucenic o primea la plecare și care urma să-i fie îndrumar în călătoria lumească. Coborâseră, așa cum își dăduse seama, destul de mult, astfel încât Cetatea rămăsese pierdută undeva, înspre înălțimile amețitoare ale muntelui. Și așa trebuia să rămână pe vecie pentru el și pentru toți ceilalți, odată ieșiți pe porțile ei și intrați în lumea obișnuită. Zane primise cele cuvenite, le așezase în traista din piele pe care o aruncase vesel pe umăr și își luase rămas bun, înclinându-se înaintea fiecăruia dintre însoțitori. Mărețul Salman îi luase capul între mâinile albe, fine ca o mătase, îl privise adânc în ochi și-i urase să aibă o călătorie lungă și împlinită. Să nu uite cele învățate, să le respecte și să le urmeze cu folos în lumea în care avea să trăiască. Zane îngăimase câteva cuvinte de mulțumire și pornise, apoi, pe drumul îngust, fără a mai privi înapoi, așa cum, de altfel, se cădea. Așa își începuse călătoria cea mare prin lume. Fără lacrimi, fără regrete și fără dorința de a se mai întoarce vreodată în Cetate.
Într-unul din sate se oprise să-și odihnească trupul obosit de calea bătătorită de care, brăzdată de ploi și uscată de soarele încins al amiezilor de vară. Îi plăceau satele. Erau mai retrase, cu lume mai puțină și mai tăcută. Oamenii își vedeau de ale lor, trudeau la câmp ori prin ogradă, fără să pândească străinii pe la porți. Câte un câine jigărit mai ridica privirea spre trecători, mârâind timid. La marginea unei livezi, Zane găsise un ascunziș încropit din crengi de alun. Se uitase în jur cu fereală și stătuse întins câteva ore bune. Reușise, de bine, de rău, să-și mai vină în fire. Îl dureau picioarele, căci drumurile de țară erau pline de hârtoape, iar încălțările lui se ponosiseră. Intrase în livadă să ia o poamă și acolo dăduse peste o arătare albită de vreme, o tărancă îndoită de spate care-l țintuise cu o privire neagră răsărită de jos, căci capul îi stătea plecat, ca și cum ar fi vrut să pupe o mână de om de seamă. Trupul firav și-l sprijinea cu mâini tremurânde de o bâtă groasă. Pe chipul mic, timpul sculptase râuri adânci. O basma neagră îi ascundea părul cărunt. Două trei fire rebele i se revărsau printre ridurile obrajilor pământii, împletindu-se cu cele, la fel de sure, răsărite din barba scofâlcită. Un miros de busuioc se răspândise în aer, amețitor. Cândva, își spuse Zane, bătrâna asta a fost, fără doar și poate, o fetișcană frumoasă, înaltă și subțire, așa cum văzuse el prin satele pe care le străbătuse. Tresărea la fiecare apariție a lor și le privea cu ochi mari, minunându-se de atâta frumusețe. În Cetatea Babarului le întâlnise în basmele citite ori spuse în serile cu povești, la lumina opaițelor. Povestitorul așezat, așa cum cerea ritualul, pe o pernă în mijlocul ucenicilor care alcătuiau cu trupurile lor cercul magic al povestirii le deschidea porțile închipuirii, rostind incantații în versuri, parastisind fiecare scenă ca un artist. Domnițele apăreau prin fața ochilor lor închiși atât de clare, încât le simțeau suflarea. Neapărat frumoase, cu ochi strălucitori și cosițe lungi care le învăluiau siluetele fine. Povestitorul își potrivea glasul după cum cerea fiecare reprezentare, modulându-l în fel și chip, trezindu-le imaginația. Uneori, domnițele erau blestemate de o zână rea care le preschimba în păsări ori în animale. Sufereau cumplit, pierzându-se prin păduri întunecate ori prin ape adânci. Într-un târziu, după nenumărate peripeții, erau readuse la starea de dinainte prin magia înfăptuită de o zână bună. Alteori, erau răpite de căpcăuni și închise în turnuri, salvate, mai apoi, de prinți semeți, urcate pe cai și purtate spre palate strălucitoare, să le fie soții și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
– Bună să-ți fie inima, bălmăjise bătrâna cu glas răgușit. Îi aruncase o privire scrutătoare și rece și Zane se făcuse mic, neîndrăznind să deschidă gura. Rămăsese așa, în fața ei, ca un școlar pedepsit. Bătrâna își muiase glasul.
– Hai mai aproape și ia-ți poama, adăugase ea. Hai, flăcăule, că nu mușc. Ia poama asta și mai ia și altele, dacă îi vrea. Lasă că te știu eu, șopti ea abia auzit, te știu din poveștile lui Moș Leanu clopotaru, fie-i țărâna ușoară. Povestea pe la clăci despre pruncii însemnați cu căiță hrăpiți de hultani, duși în fundurile pământului în grea taină și legați pe veci de lumea lor prin însemnu acela roșu pe care ți l-au prins și ție la gât. Nu mai știa nimeni în veci de ei, mamele îi plângeau cât îi plângeau, apoi, după o vreme, îi uitau și făceau alții. Pruncii aceia creșteau nevăzuți de nimeni, în creierii munților. Așa povestea Moș Leanu, fie-i țărâna ușoară. Apoi, erau aruncați în lume, să împlinească cine știe ce rânduieli neștiute de noi, oameni fără minte multă. Așa-i, maică?
Zane nu-i răspunsese. O privise nedumerit ca pe o făuritoare de ciudese din cele sfinte, se apropiase, culesese o poamă și, așa cum obișnuia, se făcuse nevăzut, fără să rostească o vorbă de mulțumire, apoi, luând-o la goană pe sub fânețe, intrase în pădurea din apropiere. Își dusese mâna la gât și strânsese cu putere piatra de oricalc pe care o purta de când se știa. Așadar, cândva, înainte de încăperea de piatră rece și neprimitoare care-i devenise casă, avusese și el, pentru un răstimp destul de mic, un leagăn și-o mână care-l mișcase în ritmul unui cântec blajin în cine știe ce casă de oameni înstăriți ori sărmani. În drumurile lui, văzuse mame strângându-și copiii la sân, le auzise glasurile cântătoare. Auzise, mai apoi, și despre copiii născuți cu căiță, despre răpiri și despre tot felul de alte întâmplări pe care oamenii de rând le puneau pe seama celor ca el. Că era sau nu adevărat, n-ar fi știut să spună. El se trezise acolo, în peștera de sub munte și, însemnat cum fusese, ajunsese să trăiască ascuns de ochii lumii, în tovărășia fârtaților săi, Dionisie Sarabeanu și Apold Feber Abarian. Se legase de ei încă din primii ani. Cu timpul, pe măsură ce crescuse, își dăduse seama că prezența lor însemna pentru el putere, dorință și sete. Puterea de a rezista provocărilor de tot soiul care i se iveau în cale în Cetatea cea mare, dorința de a răzbate și de a reuși să iasă la liman și setea de libertate. În anii petrecuți în peșteră, învățase să se apere și să-i apere. Când părăsise Cetatea, Dionisie mai avea de stat încă doi ani, iar Apold, trei. Urmau să se întâlnească ei cumva, lumea era mică, își spuseseră. Dar lumea din acele vremuri alunecase fără vrerea ei în mlaștina discordiilor, a nelegiuirii și spaimei și Zane îi căutase zadarnic prin târguri, prin orașele și prin satele pe care le colindase. Nici urmă de cei doi. Și timpul trecuse pe nesimțite. Războiul cel mare, primul, trecuse de oarece vreme, lăsând pământul însângerat și oamenii îndurerați. Ecourile lui se mai făceau încă auzite. Mulți dintre soldați muriseră pe front, pradă frigului, molimelor sau gazelor. Trupurile lor se pierduseră pe câmpurile înroșite și sfârșiseră în gropi comune. Unii, mai norocoși, reușiseră să supraviețuiască și să se întoarcă la vatră însemnați, ciungi ori orbi ori fără de picioare. Alții, răniți și luați prizonieri, ajunseseră să rătăcească prin alte ținuturi și să-și refacă viața. Trecuseră ani grei cu foamete și neajunsuri și mulți dintre ei erau încă așteptați. Lui Zane i se întămplase să fie întâmpinat în fața unei porți și privit lung. Uneori, câte o femeie cernită îl striga. Zane întorcea capul, o privea mirat. Femeia își îngropa fața în mâini. Zane privea cu ochi goi spectacolul acela grotesc, neputând înțelege de ce fusese nevoie de atâta înverșunare și ură, de atâtea distrugeri și omoruri. El n-avea lacrimi pentru cei plecați la ceruri, le ferecase demult într-o tainiță ascunsă și le lăsase acolo să zacă pe vecie. Dar sufletul și-l simțea greu. E greu de trăit în lume, își spusese el, amărât.
Într-una din peregrinări prin ținuturile Ardealului zărise un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat sărăcăcios. Cerșea. Era zi de târg și lumea pestriță dădea impresia unei ape întinse și învolburate. Până să-l ajungă din urmă, bărbatul se făcuse nevăzut. Zane izbutise cu greu să iasă din mijlocul mulțimii prinse în vârtejul cuvintelor. Târgul, în locurile acelea, însemna, din câte îi fusese dat să vadă, mai mult decât negustorime. Era prilej de întâlnire și revedere, de aduceri aminte și gâlceve, de strângeri de mână și îmbrățișări între rude, de vorbe spuse la un aldămaș. Să fi fost, oare, Dionisie? Subțire, cu umeri lați, statură potrivită, cu barbă roșcată și păr asemenea. Așa și-l amintea pe Dionisie. Pus pe șotii și pe sfadă, fandosit, zgomotos și mereu pedepsit. Între atâtea capete încruntate, supuse și asprite de cazne, Dionisie cel euforic și plin de viață rămăsese la fel ca în copilărie, cald și vesel, cu privire senină și cu dor de ducă. Apold, la rândul lui, era un atlet înalt, frumos, blond, serafic. Nu purta barbă și Dionisie glumea deseori pe seama lui, spunându-i Fecioara din crug. Departe de a se supăra, Apold îi ținea isonul, recitându-i din marii poeți ai pământului și interpretând bucăți muzicale din toate timpurile cu o voce caldă de tenor. Era parcă mereu învăluit într-o lumină strălucitoare care-l făcea să fie pe placul tuturor. Chiar și Mărețul Salman lăsa deoparte pretențiile de îndatorință și severitatea sa proverbială când venea vorba de el. Zane nu-și amintea ca Apold să fi fost vreodată pedepsit. Poate că tocmai din pricina aceea era privit de către ceilalți învățăcei cu pizmă. Dionisie îl cerceta și el, uneori, cu ochi înnegurați. Pentru Zane, însă, acolo, în peștera cu pereți gri ferită de orice vedere a vreunui profan, rece și neprimitoare cum era, Apold însemna lumină, culoare, sunet, râs și căldură. Știa, cumva, fără zgomot și fandoseală, să potrivească lucrurile în asemenea fel încât să le facă primitoare și pline de strălucire, chiar și în decorul acela ne primitor și din cale afară de aspru, cu oameni neguroși și cu un mod de viață spartan. Zane le simțea lipsa. Se regăsea în amândoi în aceeași măsură. Era deopotrivă Fârtatul și Nefârtatul, cerescul și demonul nestăpânit. Așa se simțea. Dorința de a trece dincolo de reguli, de a se înveseli și de a petrece la fel ca Dionisie, fără a-i păsa de consecințe, îl cuprinsese de multe ori în anii petrecuți în peșteră. Un gând ascuns de a se elibera de toate lanțurile nevăzute i se înfiripase în minte. Se închipuia, atunci, retiv și rebel, în chip de faun dansând printre naiade. Fericit din cale afară, alergând prin păduri nesfârșite și înotând în râuri neîncepute. Alteori, cuprins de emoție, ascultându-l pe Apold cântând, se vedea învăluit în lumină, înconjurat de fecioare înaripate, gata să zboare dincolo de aștri, plutind ca un zeu prin universul fără margini. Pe unde se pierduseră cei doi, numai bunul Dumnezeu știa. Zane oftase. Și-ar fi dorit să-i revadă și să-i însoțească în călătoria cea mare prin lume. Să străbată împreună ținuturi, să cunoască lume și să se înfrupte din plăcerile pe care nu le cunoscuseră. Să lase deoparte orice gând măreț și să trăiască simplu, fără prea multă filozofie, într-o lume curată, printre oameni, simpli și ei. Se simțea tot mai singur și mai rătăcit, ca un copac dezrădăcinat care-și purta crengile prin lumea largă, încercând să-și găsească pe undeva un liman.