Înlăuntrul lemnului - Pablo Neruda

Cu mintea-mi doar, cu degetele mele,
cu blânde ape inundate lent,
cad în imperiul florii de nu-mă-uita,
într-o tenace atmosferă de durere,
într-o uitată sală deprimantă,
într-un mănunchi de-amar trifoi.

În umbră cad, în mijlocul
unor zdrobite lucruri,
privesc paingi, hrănesc pădurile
unor secreți copaci nedezvoltați,
pășesc prin umede urzeli ciuntite
din vietatea substanței și tăcerii.

Dulce materie, ah, roză cu àripi vestejite,
mă urc pe-a ta petală din străfund,
cu pasul greu de roșia trudire,
și-n aspra-ți catedrală-ngenunchez
lovindu-mi buzele c-un înger.

De dinaintea ta eu sunt culoarea lumii,
de dinaintea paloșelor tale moarte,
mai vechi ca inimile tale-mpreunate,
mai vechi decât mulțimile-ți tăcute.

Eu buclă-ți sunt pe valul de izuri muribunde,
învăluite-n toamnă și tărie;
sunt eu pornind într-un voiaj funebru
prin galbenele tale cicatrice;
sunt eu cu plânsul meu fără origini,
fără mâncare, singur, încă treaz,
intrând pe coridoarele ascunse
și-ajuns la enigmatica-ți esență.

Observ mișcându-se curenții tăi uscați
și văd cum cresc indefinite mâini,
ascult; ocenicele tale plante,
scrâșnirea nopții și furii agitate,
și simt cum frunze mor pe dinăuntru,
încorporând materii verzi
bolnavei tale nemișcări.

Pori, vene, cercuri de iubire,
povară, călduri silențioase,
săgeți înfipte în sufletu-ți căzut,
ființe dormind în gura ta-nchegată,
praf dulce de pulpă mistuită,
cenușă plină de suflete topite,
veniți la mine, în visu-mi nesfârșit,
cădeți-mi în iatac cum noaptea cade
și cade mereu ca apa zdrențuită,
și atârnați-mă de viața și de moartea voastră
și de substanțele mereu supuse,
de ale voastre moarte turturele neutrale,
să facem foc, și liniște, și zgomot,
și-apoi să ardem, să tăcem și clopote să tragem.

traducere - g.Cristea

Entrada a la madera
por Pablo Neruda

Con mi razón apenas, con mis dedos,
con lentas aguas lentas inundadas,
caigo al imperio de los nomeolvides,
a una tenaz atmósfera de luto,
a una olvidada sala decaída,
a un racimo de tréboles amargos.

Caigo en la sombra, en medio
de destruidas cosas,
y miro arañas, y apaciento bosques
de secretas maderas inconclusas,
y ando entre húmedas fibras arrancadas
al vivo ser de substancia y silencio.

Dulce materia, oh rosa de alas secas,
en mi hundimiento tus pétalos subo
con pies pesados de roja fatiga,
y en tu catedral dura me arrodillo
golpeándome los labios con un ángel.

Es que soy yo ante tu color de mundo,
ante tus pálidas espadas muertas,
ante tus corazones reunidos,
ante tu silenciosa multitud.

Soy ya arete tu ola de olores muriendo,
envueltos en otoño y resistencia;
soy yo emprendiendo un viaje funerario
entre tus cicatrices amarillas;
soy yo con mis lamentos sin origen,
sin alimentos, desvelado, solo,
entrando oscurecidos corredores,
llegando a tu materia misteriosa.

Veo moverse tus corrientes secas,
veo crecer manos interrumpidas,
oigo; tus vegetales oceánicos,
crujir de noche y furia sacudidos,
y siento morir hojas hacia adentro,
incorporando materiales verdes
a tu inmovilidad desamparada.

Poros, vetas, círculos de dulzura,
peso, temperatura silenciosa,
flechas pegadas a tu alma caída.
seres dormidos en tu boca espesa,
polvo de dulce pulpa consumida,
ceniza llena de apagadas almas,
venid a mi, a mi sueño sin medida,
caed en mi alcoba en que la noche cae
y cae sin cesar como agua rota,
y a vuestra vida, a vuestra muerte asidme,
a vuestros materiales sometidos,
a vuestras muertas palomas neutrales,
y hagamos fuego, y silencio, y sonido,
y ardamos; y callemos, y campanas.

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda