Ovidiu Oana-parau - creaţii proprii

Povară dulce eşti copilărie
Anostă-i toamna, pas prin spinărie!
Mi-e greu prezentul ca o mahmureală
Şi ce se-ntâmplă e ca o sminteală.

Actul unu:
Acelaşi teatru vechi, cât mii de veacuri.
Aceleaşi personaje. Spectatorii
Interpretează azi nescrise roluri.

E liniştea lumii albastru veşmânt,
Oprire de aer să poarte cuvânt,
Priveghiul luminii când noaptea-i mormânt,
Vieţii strivite-n adânc de pământ.

1.
Se tânguie o cruce în hulpav cimitirul
La poala ei, o roză şi-a scuturat potirul.
Este oglinda mută cu scrijeliri succinte

Zadarnică trudă, pe zei să-i dărâme
Un biet pământean căutându-şi dreptatea.
Nu-n cer ci în tine găseşti strâmbătatea
Prin mit cetluită cu strânse parâme.

Se fură ţara! 'n slava lor tăcută
Destinul are-aromă de cucută!
S-au înşelat; nătângă vanitate,
Eroii plâng amara libertate.

Voi aţi putea răpunde, din toate, unde-i raiul?
Nu-i ţărmul nimfei Syrinx care născuse naiul!
Poate e codru-n care noian de zburătoare,
Îşi împleteşte trilul cu frunze foşnitoare

Chiar eşti nebun? m-a întrebat nebunul
Nemulţumit că nu-mi închei zăbunul.
Nici eu nu ştiu! Prea des mă chestionează
Concetăţenii, orbi cu minte trează.

Clepsidră mută

Crepatu's-o şi crucea mamii,
Clepsidră mută! Cum trec anii …

... pornită din niciunde, o zvoană se`ntreţese
între lumini şi umbre, stârnind porniri alese.
- Eu mă încumet lume să cred că-s mai de soi
căci singur fac lumina ce o îndrept spre voi !