Orașul meu

sâmbătă, 27 septembrie 2025

ORAŞUL MEU

Oraşul meu din galaxia Calea Lactee
una dintre cele peste 100 de miliarde de galaxii
din universul nostru, o galaxie spiralată
ca un şpan proaspăt ieşit de sub
rindeaua timpului, rindeluindu-mi inima
ea bate la unison cu inima pământului
cu inima galactică
spre revolta milioanelor de celule
ale trupului gata de fiinţare fizică, de vieţuire conştientă
când m-am născut, el era terra incognita
în lumină pentadimensională
în plină r-evoluţie
avea clarvedere, clarcunoaştere, clarsimţire
altfel cum să mă fi adus pe lume acum, aici
într-o ţară invadată de aşteptări
m-a scos cu forcepsul din lumea caldă, aseptică
a mamei universale
hohotul meu împroşca pereţii
câştigându-mi dreptul la suferinţă
cât să mă întărească, să mă crească
după principii ancestrale, austere

când mă vede, oraşul meu îmi sare la beregată
aprins de o privire piezișă, orașul
cu salcâmii lui tremurători, cu băncile
împodobind faleza tăiată din oasele celor
ce au plecat în zori pe plutele de răchită, întinerind noaptea
îl duc în spinare de-o viaţă
el îmi scuipă în obraz icrele zilelor sărate
zbătându-se într-o plasă de fier
oraş ucigaş, sinucigaş
cu pomii lui încărcaţi de monedele vechi
cu efigii tocite de trecerea vântului din larg
primindu-şi corabiile de pe altă lume
plopii lui nu sunt plopi ci cuţite
cu vârful spre cer de aceea îngerii
nu se apropie prea mult când
se aprind felinarele odată cu inimile înecaţilor
ei cer în amurg alţi înecaţi
oraşul strigă după ajutor
cu şerpii lui ieşiţi la soare-n amiaza mare
lingând încălţările celor ce intră pe străzile
ca spiţele unei roţi de tortură
cei ce merg visează sub cântec de liră
să danseze cu balerinele pe poante
sub luna cenuşie

ca un lup singuratic iese din desişurile deltei
oraşul meu cântă cu gura încleştată
pe spinarea tăbăcită cară saci cu roşcove, naramze
face astfel ca puntea să crape
în apă alunecă fructele fermecate împrăştiindu-se
printre docherii plonjând în apă
unii îşi pierd viaţa pentru un măr de aur

oraşul meu e un câine plouat din poartă în poartă
nimeni nu e acasă, de ziua Marinei
toţi sunt la promenadă, în port
ascultă fanfara, aplaudă, se întrec în jocuri la limita vieții

cum se balansează oraşul odată cu vaporul gătit
ca o mireasă, cu becuri colorate şi steguleţe
viaţa e în balans
o zi tristă, o zi veselă, o zi bei, alta plângi
oraşul meu îşi strânge la piept puținii locuitori
rămaşi după incendiul devastator
ca răzbunare a bărbatului întors din cursă, înşelat
de nevastă cu cel mai bun prieten

toată noaptea a urlat
sirena de pe acoperişul şcolii
de spaimă că vor veni iar cotropitorii să ceară
votcă, tutun, peşte afumat
îl vor toca cu cizmele, îl vor silui
îşi vor descărca puştile în mulţimea
înconjurând biserica în noaptea de Paşti
nimerind o bătrână prăbuşindu-se cu lumânarea în mâini
cu lacrimile curgând spre tâmple

copiii vor privi, vor ține minte fețele morților
mireasa va fugi pierzându-şi voalul
cu el îşi vor șterge broboanele de sudoare
cei duși la tăiat de stuf pentru cartoane
sub șinele roşii se aude un glas:
Nu vrei să fii Dumnezeu?

Oraşul meu se poartă ca un copil mofturos
îi dau alviţă, bragă, şerbet
pe malul celălalt e îngropată o comoară
flăcările ei îi cheamă pe aventurieri
dar cum să treci Dunărea sub gloanţele
celor ce o păzesc de mii de ani, cei ce au biciuit-o
ca pe-o femeie adulteră şi preafrumoasă

oraşul meu şi-a primit numele de-a gata
nu a făcut niciun efort
n-a întrebat pe nimeni dacă i se potriveşte sau nu
a vrut să fie capitala modei, a umorului mondial
dar locuitorii l-au tras de pulpană
ei sunt un soi ciudat, introvertiţi şi extrovertiţi
iar moda e valabilă doar pe strada regală
pe care te plimbi în sus şi-n jos să fii văzut
îmbrăcat elegant, cu baston, cu pălărie de Panama

aici, de oriunde ai pleca tot acolo ajungi
adică nicăieri, chiar cu ochii închişi
toţi orbii nimeresc orașul cu o mie de capete
copacii contorsionaţi sunt primii care se bucură
de reîntoarcerea celor ce nu voiau să se reîntoarcă
morţilor li s-au trimis pe apă colaci cu lumânări, coroniţe

ştiu că abia respiră de şobolani, de intrigi, de ură
de ţaţe, cumetre cu şorţuri pictate, mătuşi
cu mâinile-n şolduri, la porţi
de bărbaţi cu priviri tăioase, arogante
de fete nemăritate, ofilite, de ofiţeri sinucigaşi
de ziariști alcoolici, de târfe ştirbe, de profesori
cu un singur costum de haine
de politicieni imorali, de moftangii cu scârţ,
de şchiopi şi ciungi şi pitici lucrând la ghişeul
cu o mică bortă ce se deschide, când şi când
nu se văd decât degetele descărnate
împingând bani, chitanţe, declarații de averi

orașul meu nu ştie să se apere, mereu o încasează
de la propriile-i progenituri
singurătatea e o formă de apărare
se preface mereu ocupat cu repararea trecutului
dimineaţa îşi acoperă chipul cu voaleta mirosind a lapţi
ceaţa serii se descompune pe maidanul cu hoit
moartea fascinează la fel ca viaţa

când priveşte peste capetele noastre, exclamă:
Vai vouă, degeaba beţi apă sfinţită
slobozită la soroc de un imposibil miracol
să vindece mădularele, sufletul
deși vă e bine așa, suferind, voi aveți
un nu ştiu ce afurisit care nu vă dă pace nici vouă
nici celor ce le-ar plăcea să le tihnească alături de voi

el se naşte cu fiecare nou-născut
ţipă odată cu el, protestează că lumina e rece şi braţele
ce-l cuprind sunt tari ca pietrele de mormânt
ştie că nu suntem decât repetiţia cu costume
a piesei cu final incert, așteptând să-l aplaude pe autor
autorul a venit într-o zi dar nimeni nu l-a recunoscut
a coborât discret în gara lustruită de amintiri
locuitorii l-au bruscat, l-au batjocorit, iar el s-a întors
de unde a venit și din când în când
îşi priveşte copilăria printr-un ochean

când e fericit, orașul meu desenează
cu creta pe trotuar tot ce-și dorește
el nu plânge ci stă drept în ploaie
cu faţa ca o tavă pictată cu fructe
pielea îi miroase a muşcată și cerceluşă,
a gherghine şi nalbă şi pipa turcului
îmi dă voie să plec oriunde
când revin, întoarce capul cu dispreţ, chiar dacă-i aduc daruri
nu sunt niciodată cele pe care le visează în secret

la prima vedere, oraşul meu este paşnic: străzi drepte,
case cu tavanul înalt, cubajul de aer optim
călătorim prin el cu ce găsim, cu tramvaiul, cu marfarul
știm că am ieşit dintr-o înjurătură straşnică de-a lui
dintr-un urlet când cuţitarii l-au înjunghiat
la barieră, pentru onoare
oraşul meu s-a sinucis de zeci de ori din dragoste,
l-au salvat, totuși, niște oameni străini de cauza noastră
așa s-a lăudat, oraşul meu bea de stinge
bea anii mei, ai părinţilor mei, ai bunicilor
înghite şi râde şi râgâie
el mi-a smuls cu forţa copilăria
mi-a răsucit-o, mi-a împletit-o ca pe o funie de barcaz
m-a împins în mijlocul fluviului, în anafor

el este chilipirul unui mic zeu
stors de vlagă în lungi partide de pocher, şeptică
în subsoluri cu bolta rece şi afumată
la mese de spiritism, cu parfum de bacante
cu cel mai frumos căpitan de vas îndrăgostit
de cea mai urâtă femeie din lume
într-o zi se va trezi pustiu, părăsit de toţi
va rămâne gol ca o coajă de rodie rubinie
la care trage, înhămată o furnică

el şi eu două şine de cale ferată prin bărăganul
unui ciulin aruncat pe casă
dacă înfloreşte, atunci fata se mărită repede
braţele mele mânjite de zborul macilor
în cinstea călătorilor curajoşi
cu urechile umplute de trilul păsării guralive
zeci de sandale mi s-au tocit pe străzile lui
sute de rochii mi-au fost sfâşiate de câinii lui
ieșind din subteranele construite demult
pentru apărare, pe uscat şi pe mare
prin zidurile groase trec fantome cleptomane
sub pietrele încinse de lacrimile fierbinţi
curge un râu cu apă vindecătoare
stau la poarta spitalului care mi-a ars în crematoriu
puritatea ca o povară
pe străzile desfundate, copiii se joacă cu cercul
trece maşina de pâine lăsând în urmă aburul
dulce al lipiilor abia scoase din cuptor

oraşul meu cade în gol
cu cei câţiva atlanţi de acum 9.000 de ani
uneori se bâlbâie, alteori e atât de vocal
încât îl aud toate vapoarele în drumul lor spre cer
cu velatură din aripi de fluture
câtă dimineaţă e în el când pleacă la muncă oamenii lui
fiecare are câte ceva din mine, eu ceva din
șoaptele lor: lasă lucrurile aşa cum sunt!

el e cel mai cinstit duşman
ceasurile lui arată de fiecare dată altă oră
unul e ceasul iubirii, altul al fericirii, altul arată ora morţii
femeilor fatale, bărbaților încrâncenaţi
ei urcă până la turnul ce mereu se dărâmă
în bolul de cupru al schilodului aruncă un dinte de aur

oraşul meu străluceşte noaptea ca o mică galaxie
colcăie de specii ciudate
Dumnezeu se uită prin telescop cu bunăvoinţă
ştie că altă opţiune n-avem şi stăm cuminţi
în jocul de puzzle, fără şansa evadării
jefuiţi mereu de ceva nevăzut

oraşul meu îşi depune candidatura la preşedinţia raiului
se apără cum poate de mincinoşi, hoți, trădători
de cei ce vor să-l mutileze, să-l ducă în altă parte
prin câte nu trece din zori până-n seară
îşi face prieteni din duşmani şi duşmani din prieteni
când se plimbă pe strada mare în trăsura cu cai
cu clopoţei de argint şi canafi de aur
trimite bezele, râde, plânge, înjură
când oboseşte, adoarme, se trezeşte cu o baionetă în coaste
cu un ciocan în moalele capului, nu renunţă
respiră, miroase, mănâncă plachie, sarailie, joacă barbut
sparge seminţe din cornete cu notele unui menuet
câte iubiri interzise după storurile arse de soare
câte plante agăţătoare sub care se ascund
un contrabandist, replica unui actor ratat

oraşul meu nu ştie dacă sunt melc sau vrabie
pe acoperişurile de solzi roșiatici-crepusculari
nu ştie dacă sunt o filă cu versuri
pulsând în apele cu peşti transparenți
sub stele, mă invită la cina festivă
mănânc din carnea oraşului meu
el are un sunet special, existența i-ar fi inutilă fără
legătura de chei de la pivnița cu movile de cranii
fără catacombele ce te scot pe celălalt mal
călare pe un delfin plin de mahmudele

vântul împrăştie flori de salcâm şi petale de trandafiri
pe străzile cu felinar, cu neon, cu gâze fosforescente
oraşul meu nu e nici gras, nici slab
nu are complexe de inferioritate față de alte orașe, dimpotrivă
se laudă cu respectabila vârsta de câteva secole
are zile însorite şi zile când tună și fulgeră
se laudă cu ce i-au prezis cărțile de tarot
cu obiectul pe care l-a apucat strâns copilul la botez
orașul meu prizează tristeţea, dezastrul cu încetinitorul
în case romane, greceşti, armeneşti, evreieşti,
uneori cade la învoială, cade la pace, cade
sub masă, cade din înaltul cerului
cu corăbii încărcate de mirodenii, cafea şi cadâne,
cu tamburine şi suluri de mătase pardosind drumul spre rai
el e poemul meu perpetuu, alegând în cerc, în romb, în pătrat
la o mie de ani, focurile de artificii sunt în cinstea lui
cum şi gloanţele AK4
şi îmbrăţişările, sărutările prelungind străzile
cu fapte și întâmplări tragi-comice
şi lumina dând buzna în ochii cu dioptrii uriașe
ale celui ce consemnează respirația unui cașalot sacadată a șefului de post
cerul aduce ploi albastre ca sângele lui albastru
cerul, singurul aristocrat veritabil.

(Din volumul în pregătire „Orașul cu cap de pește”)

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.