O vizită neașteptată - valery becart

De multă vreme nu-i mai făcusem lui Alex o vizită la spital. M-am gândit că ar fi încântat ... de o mică surpriză.
Am urcat la volan, am deschis radioul și în acorduri de pian - Clayderman ( Nu plânge pentru mine, Argentina) am pornit la drum. Pe holurile spitalului domnea o oarecare liniște. Am întrebat o infirmieră dacă l-a văzut pe domnul doctor. Mi-a spus că sunt într-o mică ședință. Ce să fac? Am întrat în birou, am aranjat câteva floricele ( pe care le culesesem dintr-o poieniță) într-o vază. Era vaza în formă de cupă și de culoarea piersicii coapte, pe care i-o făcusem cadou de ziua lui.
Nu după mult timp, am auzit voci, comentarii, râsete... Cineva îl striga pe Alex.
- Domnule doctor! V-am adus tensiometrul. L-am găsit pe al meu în camera de gardă.
- Nu era nicio urgență, Lora, mai aveam unul de rezervă.
Mi se făcuse inima cât un purice și aveam un mic tremurat când s-a deschis ușa. Eu eram puțin vizibilă din locul în care mă aflam. Am reușit să zăresc totuși cum Lola, o asistentă tinerică, cu un păr roșu ca focul, cu forme voluptoase, care parcă te împingeau la păcat... l-a sărutat scurt... pe Alex, în semn de mulțumire.
-Lola, fii fată cuminte, sunt logodit! S-a întors să închidă ușa și a dat cu ochii de mine. N-am să uit niciodată acea privire. Ochii lui albaștri deveniseră tulburi, cu umbre mari de spaimă.
-Diana! Draga mea. Ce surpriză! Livid și rătăcit, rămase , parcă împietrit, în dreptul ușii. M-am ridicat de pe scaun și în clipa următoare l-am lovit cu toată furia peste obrazul care tocmai fusese sărutat.
-Mi-ai promis că n-ai să mă dezamăgești niciodată, niciodată.
-Iubito, te implor, ascultă-mă! A fost un gest... la care nu mă așteptam. M-a surprins și pe mine. A întins mâinile spre mine, apoi mi-a cuprins genunchii cu o ardoare febrilă.
M-am desprins din strânsoare și am luat-o la fugă. Cu mare greu am reușit să deschid portiera mașinii, atât de tare îmi tremurau mâinile. Am apăsat pe accelerație și am plecat în trombă. Puțin mai sus de Pârăul Rece, am coborât într-o poieniță - și cu fața lină de lacrimi – m-am năpustit într-un tufiș, m-am pitit acolo, ca un animal rănit... și am izbucnit în hohote de plâns.
...
Stăteam întinsă pe iarbă, cu pălăriuța de soare pusă pe ochi... care erau roșii și umflați de atâta plâns. M-am abandonat soarelui și m-am lăsat prinsă de vraja serii...
Regele Soare arunca o lumină și mai arzătoare, simțind apropierea Împăratului nopții. Razele lui, din păcate, se diminuau, devenind din ce în ce mai palide, aproape vineții. Simțeam că acolo, în depărtare, se duce o luptă între supremația zilei și întunericul de smoală al nopții. Lumina Regelui Soare devenea tot mai sângerie...și, ca un ultim strigăt, forma un cerc de foc cu reflexe rubinii, care era înghițit, încetul cu încetul, de stăpânul întunericului. Nori, de un cenușiu-argintiu, tăiați parcă în stâncă, aidoma munților acoperiți cu straturi groase de zăpadă, stăteau gata să se prăvălească... Copacii își pierdeau conturul, devenind doar niște umbre foșnitoare, misterioase. Pădurea devenea din ce în ce mai adâncă, mai tăcută și ademenitoare...
- Doamne! Dar este întuneric de-a binelea. Trebuie să merg acasă. Nu mă las până nu aflu întreg adevărul. Poate chiar a fost o întâmplare nefericită, pentru amândoi... Trebuie să aruncăm orice văl de îndoială. Neapărat!
...
Pe drumul de întoarcere, gândurile îmi fugeau aiurea, repetam aproape cu voce tare tot felul de maxime, citate...
” Viața este o fabulație a materiei, este un hohot prelungit în deșert.”
” Un trup schilodit este nimic în comparație cu o inimă sfărâmată.”
Gelozia, iubirea, furia sunt trăiri cu care ne confruntăm, deseori.

...
Izvorul meu de apă vie este Alex. Trebuie să cred în iubirea lui, indiferent de câte obstacole ne-ar apărea în cale.
Sufletul nostru ascunde un filon de aur, a cărui deschidere ne va oferi comori interioare de înțelepciune și iubire infinită.
Cine n-ar vrea să pună mâna pe comoară, îndată ce a găsit-o. Dar n-am să mă las ușor înfrântă. Mă voi bate dacă trebuie!
L-am găsit pe Alex acasă, într-o stare deplorabilă. Băuse. Era trântit pe jos, lângă canapeaua din sufragerie. Sigur, îmbrăcase același halat albastru, al meu. Fiind descheiat, am văzut că era gol pușcă... Cred că făcuse un duș rece, la propriu. Pe măsuța cu rotile se afla o sticlă de Alexandrion, pe jumătate goală și o scrumieră aproape plină cu chiștoace. Arareori, se întâmpla să fumeze. Doar atunci când mergeam la vreo petrecere și era invitat la vreo discuție ”ca între băieți”. Pot număra pe degete, de câte ori l-am văzut ”bine dispus”, după ce consuma 1-2 pahare cu vin: crăciun, revelion și la câte o onomastică a unor prieteni apropiați. Apropiindu-mă de el, în trecere am lovit un taburet.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Nu sunt vinovat că ea a avut așa o reacție. Bolborosea, agitându-se și dând din mâini, Alex.
- Bahus! Scularea! I-am strigat pe un ton mai mult glumeț decât furios. Aproape că-mi trecuse furia în fața unei priveliști amuzante, pot spune. La auzul vocii mele a deschis ochii și mă privea cu o anumită disperare.
- Diana! Unde ai fost? Te-am căutat peste tot. Am fost atât de frământat, de nebun, de furios... Nu mai știam ce să fac. Până la urmă m-am ”anesteziat” puțin, sperând că n-o să mai sufăr așa de mult. Mă privi cu drăgălășenie și încercă un zâmbet stângaci. Iartă-mă! Nu mai fac. Jur!
Îi priveam chipul răvășit de suferință, dar și de ”Alexandrion”. Cu părul ciufulit, cu ochii încercănați, ca și cum n-ar fi dormit câteva nopți la rând, cu cele două cute adânci în jurul gurii... mi-era așa de drag, mă topeam privindu-l. Simțeam și o durere de inimă, ca și cum cineva încerca să răscolească într-o rană încă deschisă.
M-am aplecat spre el, l-am prins de o mână, trăgându-l spre mine. Recunosc, de data aceasta mi s-a părut mai greu ca oricând. Cu cealaltă mână l-am prins de mijloc și am pornit spre dormitor.
-Mergem la culcare. Lămurim, mâine, totul... Iartă-mă! Am avut timp să reflectez toată ziua. Mi-am dat seama că am greșit, reacționând la primul impuls, fără să mai aștept vreo explicație.
-Diana, draga mea! Mi-e rușine de tot ce s-a întâmplat... Sunt atât de obosit, de obosit...Încerca să mai silabisească ceva..., dar adormi în scurt timp.
...
Alex s-a trezit cu mult înaintea mea. Îl auzeam umblând prin bucătărie. Pregătea cafeaua a cărei aromă m-a determinat să mă dau jos din pat. Am aruncat o privire în oglindă: arătam destul de răvășită. Mi-am spălat fața cu apă rece, apoi am împletit părul într-o coadă. Am tras aer adânc în piept și am pornit spre bucătărie, hotărâtă să pun capăt acestor frământări inutile, cauza fiind, în mare parte... doar eu.
Alex nu mi-a simțit prezența. Stătea cu spatele la mine și, cu mâinile ușor tremurânde, turna cafeaua în cești. L-am cuprins de după mijloc și l-am strâns cu toată puterea dragostei mele.
-Diana! Te-ai trezit! Mi-e rușine să te privesc în ochi din cauza celor întâmplate ieri. Iartă-mă!
- Știi ce? Cred că este timpul să punem capăt acestor neînțelegeri. Sunt geloasă, recunosc. Gelozia mi-a întunecat rațiunea și am reacționat așa cum s-a văzut. La primul gând, la primul impuls... M-am gândit suficient și am ajuns la următoarea concluzie: asistenta roșcată îți poartă sâmbetele, sunt convinsă că te place, tu fiind un bărbat atât de drăguț, și încă burlac.
-Până la acel moment nefericit, cu tensiometrul... nu mi-a atras atenția cu nimic. Eu n-am ochi decât pentru tine, Diana, frumoasa mea. Numai pe tine te iubesc, te doresc și te ador. Tu ești lumina zilei, pentru mine. În tine găsesc tot parfumul florilor, toată mângâierea, atunci când sufletul meu este frământat de întrebări, de neliniști.
L-am strâns și mai mult în brațe, lipindu-mi sufletul, întreg trupul de ființa lui dragă, ascultându-i fiecare bătaie de inimă.
-Și eu te iubesc enorm, Alex. Aș fi în stare să sfâșii pe oricine s-ar apropia de tine. Fără tine, n-aș mai fi eu, suficient de întreagă... Viața și-ar pierde sensul, culoarea, totul...
Alex mi-a cuprins fața în mâini și a început să-mi sărute ochii, părul pe care mi l-a despletit, jucându-se cu fiecare șuviță, apoi, din nou, ochii, gura, gâtul...
Ne-am pierdut într-un sărut pătimaș și simțeam cum trăirile noastre se contopeau, deveneau una... M-a luat în brațe și m-a dus în dormitor. Nu puteam decât să mă abandonez cu totul, acestui moment, arătându-i astfel cât de mult îl doream. M-a dezbrăcat, nerăbdător, acoperindu-mi trupul cu sărutări dulci și pătimașe. Toate simțurile erau dezlănțuite. Mi-am încolăcit brațele în jurul gâtului lui, privindu-i fața frumoasă și ochi plină de dorință și iubire... Totul s-a contopit, s-a amestecat, a vibrat la cote înalte ... încât nu știm când am ajuns la extaz. Respirația s-a accelerat, pe măsură ce savuram întreaga plăcere a unui moment de dragoste.
Alex mă privea cu ochii plini de lacrimi.
-Să nu uiți niciodată cât de mult te iubesc, comoara mea.
-Și eu, îi șoptii, mușcându-l ușor de lobul urechii. Ești minunat, dragul meu. Am aruncat o privire fugară spre ceas. Trebuia să ajung și la serviciu.
-Este destul de târziu, Alex. Hai să facem un duș, să ne bem cafeaua și să plecăm la datorie.
-Eu nu mă simt prea strălucit după ”bahusul” de aseară. N-aș vrea să apar în fața bolnavilor atât de răvășit, cu cearcăne...
-Vrei să sun la spital?
-Da, te rog! Spune-le că am mici probleme de sănătate care mă împiedică să ajung astăzi.
-S-a făcut! Cred că era absolut necesar să-ți iei o zi liberă. În ultima vreme arătai puțin palid, tras la față.
-Mulțumesc, Diana! Voi rămâne acasă și am să încerc să mă odihnesc. Te voi aștepta cu cine, când te vei întoarce.
-OH! Ce drăguț! Aș avea o preferință, dacă tot te-ai oferit.
-Nici nu se pune problema. Tot ce-ți dorești tu. Va fi o plăcere deosebită pentru mine.
-Aș dori un pește la grătar, cu mămăliguță. Ca desert, aș prefera o salată de fructe cu multă frișcă. Găsești totul în frigider. Dacă mai ai nevoie de ceva... e un magazin în apropiere. Sunt sigură că te vei descurca.
-Simt că-mi lasă gura apă. La asta mă gândeam și eu...
În timp ce mă îmbrăcam, Alex mă strigă din bucătărie să mă întrebe un lucru important, ca nu cumva să uit...
-Și totuși, Diana! Te-ai gândit la cererea mea în căsătorie? Nu mai vreau să fiu burlacul simpatic, prada ușoară... pentru toate brunetele și roșcatele din spital.
-Ești puțin răutăcios, Alex! M-am gândit la propunerea ta și m-am gândit că ar fi bine ca acest eveniment deosebit... să aibă loc în luna septembrie.
-Perfect! M-ai făcut un om fericit, Diana. Apropo! Vrei să ne luăm concediu înainte sau după eveniment?
-Alex! Nici n-am apucat să discutăm despre concediu! Sinceră să fiu, îmi doresc două săptămâni la mare, la începutul lunii septembrie, dacă ești și tu de acord?!
-O.K., iubita mea. În luna august mi-ar fi fost mai dificil deoarece majoritatea colegilor și-au programat concediul în această lună.
-Nu mă dau în vânt după luna august. În primul rând, este prea cald și apoi nu-mi place aglomerația. Este un adevărat furnicar în această perioadă. N-ai loc nici să respiri cum trebuie... Îmi doresc să fiu cea mai bronzată mireasă. Rochia albă și eu creolă! Îți imaginezi? Ceva de vis!
-Trebuie să-i dau vestea bună și ”pilotului meu”, care, după cununie, va deveni ”pilotul nostru”. Mă gândeam cât de încântat va fi Șt. că l-am ales să ne fie naș.
- Mă las pe mâinile tale, Diana, atât de fine, delicate la atingere, tandre... Când mă atingi simt cum mă trece un fior prin tot corpul și într-o clipă scap de toate grijile și durerile lumii...
-Ne vom gândi la toate aspectele, vom nota, vom analiza, să iasă totul așa cum ne dorim.
Abia aștept ziua când vei fi soția mea, iubita mea pentru totdeauna.
-Te-am pupat, Alex. Am fugit, este destul de târziu. Ne-am pierdut cu totul în planurile noastre pentru nuntă. Am coborât în fugă cele două etaje și, aruncându-mi privirea în stradă, mi-am văzut imediat mașina roșie care strălucea în lumina soarelui de dimineață. Am demarat în trombă, și, aproape fluierând, am pornit spre ”pensiune”... așa cum îmi plăcea mie să numesc sanatoriul.