Nicu hăloiu - creaţii proprii

Ne naștem spre moarte, cu suflet de lemn,

Viața uneori este urâtă și grea,
cu oase ce dor, cu amintiri care dor,

Ce scurtă-i clipa fericită, ce lungă-i clipa care doare!

Cum curg ale vieții clipe, spre orizonturi, rând pe rând,
nici n-ai timp destul să-i afli fiecăreia, vreun rost,

Nemuritorul

I-a tot jenat prezența ta
în viața lor, în lumea lor,

Crucea anilor pierduți

Dacă adun toți anii și mi-i așez pe piept,
acei ani de demult, când încă nu ne-aveam,

Ecce homo!

Eu sunt al nimănui și-al tuturor,
Eu sunt de nicicând și-ntotdeauna,

Flori de tei

Te-ai dus la cer, să stai între luceferi
acolo unde nimeni n-a urcat vreodată,

Lumina cea de Paște!

Nu-i nicio minciună în tot ce-a spus că este,
chiar dacă adevărul poate-i dureros,

Eroii noștri
......
Unde ne este țara de altădată cu-ale ei cântări de dor,
cu-a ei morală maculată doar de visele de-amor?

Prea târziu

Avem în țară deputați și senatori?
avem de fapt o haită mare de șacali!

Aniversare

Când se deschide dintr-o dată, a viselor ascunsă poartă, și simțim venind spre noi, trecutul lumii de apoi,
ce oare motiv ne-mpinge, să vrem timpul a-l învinge, de căutăm acea lumină, dulce, caldă și divină, care să ne binecuvânte, dar dac-o găsim deodată, ea de fapt să ne-nspăimânte, că e lumina necreată?!