Pădurea de mesteacăn s-a legănat odată,
Apoi a fost în flăcări înalte îmbrăcată,
Era întâi frumoasă, căci frunzele părură
Limbi roșii în amurgul pudrat suav de zgură.
Dar crengile-ncepură să geamă și să strige
Încovoindu-și jarul în crâncene cârlige
Și bubuiau și tunuri ca-n ziua de apoi
Și mirosea a sânge, a fum și a război.
Fetița rătăcită ajunse-ntr-o poiană
Cu scrum de lemn în plete și scrum de plâns pe geană.
Nu mai plângea, de frică; voia să înțeleagă.
Nu mai plângea pădurea de-acuma arsă-ntreagă.
Și în poiana arsă zăceau, cu fața-ntoarsă
Spre cer, morți mulți, cu pumnii crispați în iarba arsă.
Și soarele prin pâcle ce se roteau în sus
Ardea pe ochi și sânge și arme, din apus.
Fetița se oprise: bunicul când murise
Avea priviri sticloase asemeni și deschise,
Bunica le-nchisese tăcută, ușurel,
Aveau soldații ăștia privirile la fel.
Și le-a închis fetița - sfios, să nu le doară -
Le-a mângâiat răceala pe cea din urmă oară,
Se tot pleca, firavă, oftând adeseori,
Părea din iarbă arsă c-adună pure flori.
Nu are somn o fată, și noaptea e târzie.
Ea-n părul negru poartă o buclă argintie.
Sprâncenele i-s strânse de cugetări severe;
Și fața-i împietrită de noapte și tăcere
Închide-o înflorire de vise delicate.
I-i dor de mine, poate; dar inima îi bate
Și-oftând se înfioară la nu știu care gând,
Când lemnele în sobă trosnesc adânc, arzând.
Distribuie: