Cântec ursuz - Nicolae Labiş

(Încep să urăsc figurile de stil)

Dimineața când soarele e roșu
Poeții bat ca pinguinii, din aripa cântecului.

Când zboar-o frunză moartă din copac
Poeții plâng cu fruntea pe viole,
Noi însă, cei ursuzi, pășim tăcând
Și ni-i rușine să cântăm așa.
E totul plin de cântece comune,
Iar noi nutrim un vis cu mult mai dur.
Simțim în noi un suflet rotund precum pământul
Și uriaș, rotindu-se spre est,
Cu crăpături cât groapa din Pacific
Și cu asprimi de Alpi și Everest.
Ni-l sprijinim pe creștet ca în păgâne mituri,
Mândri că-i greu și monolit,
Dar astupăm, ferit de ochii lumii,
Spărturile și negrii lui cu chit.
Ce drept au alții să-mi privească
Grotele sufletului meu?
Perfect rotund e mai sublim -
Decât să stilizam simțiri închipuite
Intoxicați de fumul de tutun,
Toți oamenii ajung la o vârstă
Când își spun ultimul lor cuvânt.
Moartea inumană și egală
Scutește omenirea de artificii inumane.
Deci ne-ndreptăm rațional, supus,
Spre ultimul cuvânt ce-aveam de spus
Și decât toate-n viață-i mai presus
S-ajungem pân-acolo.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş