Ştefan cel Mare n-are paşaport! - Nicolae Dabija

Săptămâna trecută, şeful unui post de grăniceri a fost sunat de un subaltern:
– Şefu’, raportez: un individ călare pe cal vrea să treacă graniţa fără paşaport!
– Arestaţi-l cu tot cu armăsar până vin eu.
– N-am dreptul, că stă dincolo de barieră, pe teren neutru.
În câteva minute mai-marele grănicerilor ajunse la bariera de unde începe statul suveran Republica Moldova.
Acolo aştepta un om în vârstă, cu hlamidă roşie şi cu coroană pe frunte, călare pe-un cal negru ca pana corbului.
– Cine eşti mata?, s-a interesat funcţionarul.
– Sunt Io, Ştefan voievod, din mila Lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei.
– Şi ce vrei?
– Să trec în ţara mea.
– Da paş’port ai?
– Ce fel de paşaport, omule?! Eu sunt domnitorul acestei ţări.
– Pe Timofti îl cunosc, pe Voronin îl cunosc, pe Lucinschi şi Snegur îi cunosc, da’ pe mata nu te cunosc.
– Ia uită-te mai bine, boierule!, îi zise musafirul.
Imediat şeful se întoarse către subalternul său:
– Da’ de fapt îl ştiu de undeva. N-o fi cumva vreun traficant din cei cu ţigările care împart câştigurile cu noi?!
– Nu, şefu’! Jur că mutra lui stă pe bancnota de-o mie.
– Să zici! Aha, stai! O fi chiar Ştefan cel Mare. Ce facem? Să-l lăsăm să treacă?
– Cum să-l lăsăm? Încălcăm legea. Nu! Nu se poate!
– Hai atunci să anunţăm parlamentul. Că doar el poate să schimbe legea!
– Ca Sulac…, a râs grănicerul.
Primul a reacţionat cel care află veştile cel dintâi, deputatul Igor Dodon.
Acesta care a avut numai note de „2” la istorie a exclamat:
– Cine dracu’ o mai fi şi Ştefan acesta?!...
– Cel Mare, dom’ preşedinte, i-a spus un consilier.
– Aici toţi sunt mari. La noi e egalitate, nu ca-n Evul Mediu, unde exista un singur mare. Şi ce vrea?
– Să treacă Prutul fără paşaport.
– Подумаешь, что еще захотел? Spune-i s-aştepte că venim noi la el!
În două ore forul legislativ în componenţă deplină, inclusiv cei care se aflau în concediu medical, a ajuns la Prut.
Când i-a văzut pe aleşii poporului, bătrânul voievod a prins să lăcrimeze:
– Moldovenii mei, eu v-am pus graniţa pe Nistru, voi de ce-aţi mutat-o pe Prut?
Primul s-a dumirit Andrian Candu. S-a apropiat de barieră şi i s-a închinat aşa cum o face de când s-a obişnuit cu depunerile de flori la statuia din parc:
– Bine ai venit în ţara noastră, Măria Ta!
– Da’ de când ţara mea e doar ţara voastră, măi copii?!
Aici Voronin a făcut un pac înainte:
– Stepan Bogdanovici! Noi acum suntem îndenpendenţi, recunoscuţi de 160 de ţări ale lumii, nu ca pe timpul matale, când Ţara Moldovei era recunoscută ca stat numai de 159 de ţări, pentru că mai multe nu existau!
Vladimir Nicolaevici, a intervenit Candu. De ce mă întrerupi, parcă am fi la şedinţa Parlamentului? Îţi închid microfonul! Stai să vedem ce vrea moşneagul? Şi ce doreşti, mărite Domn?
– Să trec Prutul în ceea parte a ţării mele. Să ajung la plăieşii mei de la Soroca, Tighina, Chilia şi Cetatea Albă…
– Ca să ajungi la Chilia şi la Cetatea Albă, trebuie să-ţi ceri voie de la ucraineni, iar la Tighina – n-o să-ţi dea voie Şevciuk!
– Din toate cetăţile mele văd că aţi rămas numai cu una. Atunci aş vrea să văd măcar Soroca!
Aici a intervenit Reşetnikov:
– La noi e ţară cu legi, nu cum era pe timpul matale. Legile-s sfinte, întreabă-l şi pe mitropolitul Vladimir, ele nu pot fi încălcate.
– Văd că de faţă este tot divanul, cine vă împiedică să le schimbaţi?
– Putin.
– Putină? N-am auzit de asemenea dregător.
– El e preşedintele… ţarul… vodă al Rusiei, a încercat să-l dumirească deputatul Zagorodnikov. Noi de el ascultăm.
– D-apoi nu spuneaţi voi că sunteţi independenţi?
– Da’, însă când avem nevoie de hârtie igienică, ne ducem la el, la Moscova, s-o cumpărăm.
– Da’ ce căutaţi voi la Moscova, de ce nu vă duceţi la Iaşi?
– Drumul de la Chişinău la Iaşi e mai lung ca cel de la Chişinău la Moscova, Stiopa!, a îngânat cu vocea lui blajină, de lup pus la pândă, Voronin. Şi-a permis să-i spună prieteneşte, pe numele lui mic, pentru că i s-a părut că el e cu mult mai în vârstă ca voievodul şi-apoi a fost şi dânsul o vreme, nu chiar 47 de ani, domnitor pe o bucată din moşia lui.
– Da’ cu partea de Moldovă de dincoace de Prut ce relaţii aveţi?
– De prietenie veşnică, de vecinătate neîntreruptă şi neamestec în treburile interne!, a răspuns ministrul de Externe Natalia Gherman.
– Moldova e vecină cu Moldova, Moldova e prietenă cu Moldova, Moldova nu se amestecă în treburile interne ale Moldovei? Spuneţi-mi să înţeleg şi eu! Ce se întâmplă? Îmi poate da cineva măcar o lămurire?
La un moment dat, Dodon a prins să strige:
– Daţi-mi voie să trec mai în faţă!
Dar nimeni nu-i acorda nicio atenţie. Toţi se îmbulzeau sperând că vor da mâna cu domnitorul, ca mai apoi să se laude la televizor.
– Daţi-mi voie!, a mai strigat Dodon o dată şi a scos ceva din buzunar:
– Eu am şi certificat de handicapat. Şi am dreptul să trec mai în faţă, a rostit el uitându-se triumfător la Lupu, care avea doar certificat de mincinos.
– Măria Ta, eu sunt Dodon, poate-ai mai auzit despre mine, eu pot să-ţi dau… un autograf. Ai vreo carte de-a mea?
Ştefan-Vodă s-a uitat la el cu dispreţ, cum îl privise altădată pe Aron-Vodă, când acela umbla să-şi spele mâinile de sângele părintelui său, şi i-a zis:
– Că ai scris cărţi e bine, dar spune-mi dacă ştii să citeşti?!
Dodon a tăcut mâlc. Nu se aşteptase la o întrebare atât de directă.
Şi atunci deputatul socialist Ceban, ca şi cum s-ar fi aflat la şedinţa consiliului municipal, a prins să vorbească neîntrebat:
– Ce cauţi mata în ţara noastră? Ţara matale de mult a fost ştearsă de pe hartă. Acum noi suntem stăpâni în ce-a mai rămas din ea.
Candu a roşit ca o domnişoară şi i-a strigat:
– Taci! Că nu eşti în Parlament!
– E greu să taci, colega!, a recunoscut deputatul, când n-ai nimic de spus.
– Lăsaţi-l să vorbească, clucere!, i-a făcut Ştefan lui Candu această adresare, văzând că acesta tot învârte în jurul degetului mic cheile de la maşină.
– Măria Ta, acest membru al Divanului e băiat bun, dar are defectul de a vorbi fără să gândească.
Aici Ceban a decis să despice firu-n patru:
– Noi, socialiştii, vrem dovada că mata eşti Ştefan cel Mare. Arată pas’portul!
– Iată paşaportul meu!, a rostit domnitorul şi a ridicat buzduganul sus deasupra capului, atenţionându-l pe obraznic:
– Când te-oi otânji cu paşaportul ista în moalele capului, ai să vezi stele verzi…
– …roşii, l-a corectat deputatul.
– …Voi să nu mă lăsaţi pe mine să trec în ţara mea?!
– Măria Ta, a început să facă uz de accentul său dâmboviţean Marian Lupu, din punct de vedere ştiinţific Moldova de dincoace de Prut şi cu Moldova de dincolo de Prut sunt o ţară, dar din punct de vedere politic sunt două ţări diferite.
– Şi două popoare diferite, a sărit Dodon.
– Şi două limbi felurile, a adăugat Viorica Domenti.
– Dragii mei, de când Moldova mea e alcătuită din două popoare şi două limbi felurite? Voi aţi căpiat?
– Ehe!, a exclamat deputatul Vlad Bătrâncea după ce şi-a suflat mai întâi mucii în drapelul roşu al socialiştilor cu vaca imprimată pe el:
– Se vede că mata n-ai citit cărţile lui Stati. Păi, el scrie că mata vorbeşti ca şi noi limba moldovenească.
– Eu am vorbit şi vorbesc valaha. Nu s-a auzit la vremea mea de o „limbă moldovenească”. Citiţi fiecare izvod şi fiecare hrisov iscălit de mine şi-o să vă convingeţi.
În tot timpul acesta Plahotniuc fusese un pic ocupat: tocmai îi telefonase Gurin, ca să-l întrebe pe cine să mai aresteze.
După ce închide, acesta îl întreabă pe un deputat de alături:
– Ce vrea moşul?
– Moldova.
– S-o cumpere? Şi cât dă? Ian întreabă-l!
– Măria Ta, strigă acesta peste capetele celor prezenţi. Noi am vândut de mult ţara, dar dacă ne dai galbeni mai mulţi decât ne-a dat Shor, o răscumpărăm de la el şi ţi-o vindem matale. Că nouă ni-e totuna cui s-o vindem, principalul e să facem ceva parale, pentru că dacă ieşim de aici şi intrăm la dubă sau ne pensionăm, nu vrem să umblăm ca matale cu-n cal şi-un paloş pe drumuri şi-apoi mai avem şi copii, nepoţi şi strănepoţi, care trebuie asiguraţi de pe acum.
Aici Candu şi-a amintit, spre deosebire de unele şedinţe legislative, că el e preşedintele Parlamentului şi nu Plahotniuc, şi a strigat:
– Linişte!!!
Măria Sa a tăcut primul.
– Eu propun să votăm, dragi colegi. Cine e de acord ca Măria Sa Ştefan, domnitorul Moldovei, să treacă graniţa fără paşaport, ca turist, vă rog să votaţi! Negruţa, tu numără voturile.
– Eu nu pot!
– De ce?
– Eu ştiu a număra doar până la 99. Iar voi sunteţi 101.
– Bine, atunci să numere Greceanâi, că ea a terminat tehnicumul de contabili din Soroca.
– De acord!
O parte din cei prezenţi ridică mâinile.
– Câţi sunt „pentru”?!
Greceanâi numără în gând şi anunţă:
– 50 de ruble.
– Care „ruble?”!
– Oi!, mă scuzaţi. Eu la viaţa mea am numărat doar bani, nu şi oameni.
– Cine e „contra” să ridice mâna!, a mai zis Candu.
– 51 de ruble!, a strigat iar Greceanâi.
– Iar mata cu rublele!, s-a revoltat preşedintele legislativului. Dar fostul prim-ministru s-a corectat imediat:
– Oi, 51 de deputaţi!
Ştefan s-a mâniat nespus:
– Eu credeam că Moldova mea e condusă de deputaţi, dar când acolo ea e condusă de oi.
Candu şi-a desfăcut neputincios mâinile:
– N-avem ce face, Măria Ta! Asta e realitatea. Cu 51 de voturi „contra” şi 50 – „pro”, ţi s-a interzis intrarea în Republica Moldova, stat suveran şi independent, recunoscut de 160 de ţări ale lumii, inclusiv de Gagauz Yeri…
– Aşa că, Măria Ta, cu sănătate! i-a urat Diacov! Nu ne încurca să conducem şi să te omagiem la fiecare sărbătoare! Caută-ţi mata de drumul matale, şi noi ne-om căuta de drumul nostru!
Măria Sa pe dată s-a umplut de supărare şi mai înainte de a-i atinge cu pintenii burta lui Catalan, armăsarul său focos, ca să gonească iute spre locurile de unde a venit, şi-a făcut o cruce mare şi s-a întors cu faţa spre cer:
– Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!
Deputaţii l-au petrecut cu privirea şi, mai înainte de a urca în limuzinele luxoase, ca să pornească val-vârtej către capitală, deşi soarele era sus pe cer, inundând cu lumină cele două maluri de Prut, Diacov a propus:
– Hai să ne prefacem că plouă şi să ne scoatem umbrelele!
– De ce?
– Dacă Măria Sa se uită îndărăt să nu vadă că ne bucurăm că a plecat, fără să ne fi tras câte-o palmă la fiecare!
– Ştii că ai dreptate!, au zis în cor deputaţii şi a intrat fiecare în automobilul lui cu umbrelele desfăcute.
Noroc că statul le-a cumpărat automobile uriaşe cât nişte turnuri pe roţi în care, cum a observat ministrul Sula, ar fi încăput şi Ştefan cel Mare călare pe cal, dacă ar fi avut paşaport.
Nicolae DABIJA

vezi mai multe texte de: Nicolae Dabija