Nod 30 - Nichita Stănescu

Marea era liniștită și oarbă,
ca un copil care are albeață la ochi, -
și ține întinsă mâna lui dreaptă,
ca și cum ar putea
să atingă cu ea
ceva vinovat.
Luna tăiase cu o dungă argintie
marea cea mare în două pustie.
Atunci a fost când mi-am zis
să merg cu tălpile goale
pe tăișul acela de vis
către al lunii iris.
Am început să merg pe muchia cuțitului lucios,
cu tălpile goale, când,
talpă de talpă la două picioare
într-însul se tăiau sângeros,
mergeam pe cuțitul prelung și întins,
piciorul meu drept mi se despica lent,
piciorul meu stâng mi se despica lent,
înaintam, iar pântecul și sternul și beregata
mi se despicau în două lent pe tăiș,
gura și nasul și locul
cel de dintre sprăncene
mi se despicau în două,
în dreapta mea
marea se înroșise de sângele meu,
în stânga mea
marea se înroșise de sângele meu,
jumătate am căzut într-o parte, tăiat,
jumătate am căzut în cealaltă parte, tăiat,
lumea pierise,
cuțitul se scufundase,
marea era roșie
și liniștită
și calmă
și lucioasă.

din volumul Noduri și Semne

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.