Casa - Nichita Danilov

Orașele își schimbau numele, camera mea rămânea mereu aceeași. Stăteam pe alte străzi, în alte locuri, dar mereu în aceeași casă. Aceeași ușă vopsită cărămiziu, culoare care-mi repugnă, vopsea veche, scorojită, clanță de alamă, soneria de la intrare ce n-a funcționat niciodată.

Și înăuntru eu: ca o mumie îngropată-n vânt.

Citisem cândva: în epoca veche, egiptenii își mumificau cadavrele în nisip. Nisipul conserva hoitul îngropat la o adâncime de doi metri. Umezeala lui făcea ca mortul să rămână intact secole de-a rândul. Mie îmi era suficientă o casă. O cameră. Trupul meu părea neschimbat. Doar sufletul se mumifica încet înăuntru, acoperindu-se de un strat subțire de mucegai verde. Nici dacă îl răzuiai cu cuțitul nu puteai să-l faci să simtă vreo durere. Nimic nu mă mișca. Nici o bucurie, nici o suferință. Nici un cuvânt. Eram imun și la bine, și la rău.

În orice loc aș fi plecat, oricât de departe rătăceam de casă, știam că sunt acolo, încremenit pe scaunul meu vechi, cu lemnul ros de carii. Mă clătinam încet, bătut parcă de un vânt lăuntric. Imaginea aceasta rămânea acolo, la locul său obișnuit, nu părăsea niciodată scaunul înalt, masa de mahon, geamul străjuit de gratii.

Când ieșeam pe ușă, mă simțeam privit din spate. O privire scurtă, lugubră. Și mumia își relua transa. Doi ochi vineți înfigeau un singur cuțit în grumaz, în ceafă. Fiorul luneca pe șira spinării. Chiar după ce ieșeam din casă, umezeala din spate persista. Þipătul unei păsări, mereu același țipăt, sfâșia liniștea. Mă dezmeticeam greu, eram afară. În stradă.

Mulțimea de ochi mă cerceta ca pe un obiect vechi, uzat. Aparținând unui alt secol.

Cine eram? Ce vroiam în fond? De cât timp viețuisem așa, fără durere, fără bucurie, fără senzații? Nici un fel de întâmplări, nici un fel de evenimente nu se desfășurau în preajma mea. Trăiam un timp otova, fără repere. Viețuisem parcă în mijlocul unei ape liniștite, extrem de liniștite. Sau în mijlocul unei câmpii întinse, fără vreun dâmb. Fără arbore. Orizont gol, strălucitor, rece.

Aripile unor păsări fulgerau pe cer fără urmă. Conștiința mea amorțise cu totul. Ce întâmplări trăisem până atunci? Nu țineam minte.

Intram și ieșeam mereu pe aceeași ușă. Memoria mea se întuneca o dată cu lumina zilei și doar câte un vis tulbure îmi răscolea câteodată somnul. Crâmpeie dintr-o altă realitate, tulbure, din ce în ce mai tulbure, ajungeau din când în când până la mine. Ca niște bule se ridicau la suprafață mișcând o apă stătută, apoi din nou nimic… Mâna înecatului fusese mișcată de curent sau de altceva, se înfundase mai profund în mâl și acum se ridicau la suprafață aceste bule de aer. Conștiința mea? Se desprindeau dintr-o realitate pe care poate o trăisem cândva. Un ușor tremur lăuntric făcea să se zguduie blocul de piatră. Fisuri apăreau în perete. Din tavan curgea
nisip amestecat cu var și sânge. Mereu vedeam o mână plutind spre mine, un braț desprins de umăr, învăluit într-un văl de ceață putredă și mă străduiam să întrezăresc și bustul. Odată am simțit cum în întunericul căruia îi căzusem pradă se conturează un chip cu fruntea palidă. Doar o singură dată.
Mergeam pe străzi, simțeam însă în spate doi ochi morți, înfipți adânc, sub vertebre. Senzația aceasta nu mă părăsea și vedeam imaginea mumiei mele stând la masă, privind în gol. Viziunea ei mă urmărea pretutindeni.

”Doamne”, spuneam, ”dacă exiști într-adevăr, scapă-mă de acest infern și redă-mă timpului meu. Redă-mi memoria. Viața pe care am trăit-o.” Creierul meu fusese năpădit de nouri grei, apăsători, de moarte. ”Trimite o lumină”, mă rugam, „luminează-mă pentru o clipă, să văd ce am fost, cine sunt...”

Abulia mă stăpânea pe de-a-ntregul. Rugina amorțise încheieturile și nervii mei. Eram ca o ușă pe care n-o deschisese de mult timp nimeni. Secole întregi zburaseră pe lângă mine. Viețuisem într-o liniște halucinantă și teama de-a nu fi singur îmi măcinase nervii ca o carie. Această teamă care mă ținuse mereu în loc, în nemișcare surdă. Totul în jurul meu era împăienjenit, prins, sudat de rugină. Mă țineam doar într-o balama, atârnam bălăbănindu-mă în golul meu intim. Ar fi fost de ajuns o privire străină aruncată în fugă, ca să mă spulber pe totdeauna.

Cum puteam să mă preumblu pe străzi printre cei vii, eu, un om cu desăvârșire gol, fără memorie. Cu viața încă netrăită? Cine îmi dădea acest drept, puterea de-a ieși din mine și de a mă alătura celorlalți?

Dacă eram gol, de ce nu mă alungau, de ce nu mă izgoneau departe de toți, ca pe un nemernic? De ce nu mă înecau în râu? De ce nu mă omorau cu pietre? Căci eram trecutul lor fără chip, memoria lor pierdută!

Într-o zi am trecut pe lângă o rigolă deschisă. O mână ieșea de acolo. M-am aplecat peste gura de canal, înăuntru eram eu.

M-am tras în lături. Orice atingere de un trup străin îmi repugnă. De fiecare dată când încercam să mă apropii de un alt trup, simțeam un gol în viscere, ca și cum m-aș fi aplecat brusc peste o prăpastie cumplită, îmi eram eu suficient mie însumi și acesta a fost păcatul meu, pentru care primisem sau urma să primesc pedeapsa cuvenită.

În timp ce mă îndreptam spre casa mea, am auzit un glas străin cântând în noapte: „Ca unghiile unui mort, stele cresc pe cer. Pe cine voi îmbrățișa în seara asta?"

În mijlocul camerei pustii, imaginea trupului meu se destrăma în crepuscul.

vezi mai multe texte de: Nichita Danilov