Și ai pus în mine acea sacră dorință,
de-a fi mereu mai bun decât cum sunt,
să nu mă las pătruns de neputință,
iar de durere, să nu scot vreun cuvânt!
De-a răutății soartă, eu să nu mă plâng,
ci s-o accept așa cum mi-este dată,
cum între dinți, m-ai învățat să strâng
când sunt lovit de-a vieții mele soartă!
Și m-ai învățat să rabd al vieții aprig joc,
când te-am văzut cum îi răbdai arsura,
tot de la tine știu, că-al vieții noastre foc,
este îmbrățișarea ce ne-a pătruns făptura!
Când îți vedeam ochii scăldați în lacrimi,
pe lângă tine, eu mă simțeam mărunt,
iar acum știu că tu răbdat-ai patimi,
ca să mă scoți pe mine din mormânt!
Și ai pus în mine acea sacră dorință,
de-a fi mereu mai bun decât cum sunt,
să nu mă las pătruns de neputință,
iar de durere, să nu scot vreun cuvânt!
Dar tu mi-ai dat un înger lângă mine,
să nu fiu singur pe-al vieții mele drum,
să mă oblojească, durerea să-mi aline
cu dulcea-i mângâiere, cu dulcele-i parfum!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: