- Acasă
- Mondo Cane în trei acte diferite
Denia este fără nicio exagerare un orașel bijuterie, prins cam în mijlocul colierului de stațiuni de pe coasta Mediteranei și care se succed împrăștiate de la granița muntoasă a Pirineilor catalonezi cu Franța si până la Tarifa, cel mai sudic punct al Gibraltar-ului și al Europei. Aflat mai exact pe Costa Blanca, undeva la poalele impozantei coaste muntoase Montgo, între Alicante și Valencia, orașul poartă încă vestigii ale zidurilor cetăţii Dianium, aşa cum intitulasera Romanii aşezarea de la Mediterană ridicată de ei în anii lui Sertorius din Sec. I si II al Erei noastre, ca port comercial şi de mare importanţă strategică.
Veneam aici de câțiva ani încoace să petrec lunile de iarnă la caldura razelor soarelui spaniol, mult mai darnic și mai dinamic față de cel german. In acea după-amiază târzie de sfârșit de noiembrie, pedalând pe mountain bike-ul de proveniență “second Hand”, mă îndreptam spre centrul comercial de la marginea orașului pe strada intens circulată care se întindea șerpuind pe întreaga coastă. Acum la început de seară strada parea totuși mai liniștită respirând parcă după agitația și zgomotul zilnic produse de tumultul continuu al unei circulații în ambele direcții a vehiculelor de toate genurile și proveniențele.
M-am apropiat de o casă ascunsă dupa un mic gard de piatră in fața careia pe un stâlp atarna prinsă o placă metalică anunțând Denia, mai precis intrarea în oraș. Trecând prin fața acelei case auzii un schelălăit prelung, pe tonuri înalte, dar care, desi anunțau proveniența animalică, aduceau parcă cu un scâncet duios. O frânai brusc pe Rosinanta, cum îmi botezasem eu bicicleta în stilul Don Quijote-esc spaniol, sprijinind-o de trotuar. După gardul de piatră din față coborau câteva trepte spre casa care pe dinafara parea nelocuită. Văzui că ușa de la intrare, care se afla pe una din laturile casei era blocată cu un lanț de care atârna un lacăt ruginit. Practic numai cadrul ușii fusese din lemn. Restul ușii, se vedea ca era dintr-un placaj ieftin, mai mult ondulat și umflat, purtând încă urmele scorojite ale unei vopsele albastre. Interperiile vremii și sarea mării ce suprasaturase atmosfera din jur dealungul anilor iși lăsaseră vizibil amprentele destructive.
Nevăzând pe nimeni și auzind în continuare schelălăitul ce venea însă de pe cealaltă latură a casei, mă îndreptai spre acolo. Aici se afla un mic gard cu o poartă din fier forjat în spatele căreia se întindea o îngusta trecere interioară, pavată cu pietre și care ducea undeva în spatele casei. Printre zăbrelele gardului, scâncind în continuare, mă priveau ochii patrunzatori ai unui cațel de mărime mijlocie. Prin întunericul care începuse să se lase la căderea serii, văzui totuși cât de frumos colorată era blanița lui, cu un pieptar de un alb imaculat și impecabil în jurul căruia predomina un maron în nuanțe trecând armonios de la o nuanță îinchisă până la roșcatul persistent de Setter irlandez. Iar albul revenea întâmplător, dar parcă de data asta cu o impertinență explozivă pe una din lăbuțele din față. Nu aveam nimic la mine de mâncare sa-i dau imediat, dar după ce am făcut cumpărăturile, inclusiv special pentru el câțiva crenvurști, m-am întors imediat. A venit prietenos la poartă recunoscându-mă imediat. Încet, încet am început să-l hrănesc prin grilajul porții… înfuleca scurt si fără multe ezitări micii crenvurști, de care cu siguranță nu avusese parte până atunci. Am revenit a doua zi și deși casa păruse în continuare nelocuită, auzii deodată din înautru pe sunete de chitară un fel de Flamenco, cântări specifice Los Gitanos din meleagurile Andaluziei. Am bătut la ușa fără clanță, dupa care sunetele de chitară încetară și în ușa deschisă apăru un Gitanos cu părul creț, brunet și plăcut la înfățișare. Într-un fel de Esperanto am încercat să mă înțeleg cu el … Îl chema Manuel si trăia acolo, în casa nelocuită de mult timp aparținând unui spaniol din Valencia. I-o încredințase lui si soției lui, Antonita, cu condiția ca să aibă chipurile grijă de casă în lipsa lui. Nu aveau în schimb în casă nici curent electric, nici măcar apă potabilă. Apa și-o aduceau de la o stație de benzină din apropiere, în rest traiau la lumina zilei, iar pentru gătit foloseau o lampă cu gaz. Aflai de la Manuel că nu aveau servici, dar el se ocupa cu colectare de fier și lucruri vechi pe care apoi le revindea, mai mult pe la talciocuri. Nu l-am văzut niciodată după aceea cerșind. O singură dată mi-a cerut niște bani pentru benzina necesară unui generator de electricitrate pe care și-l procurase cu gandul să aibă electricitate în casă. I-am dat, însă cu condiția returnării sumei respective ! Si ce crezi ? După o săptamână mi-a adus banii, care nu erau mulți, doar 50 EUR, iar eu luând banii înapoi i-am dat pe loc jumatate din ei. Bineînțeles s-a bucurat, văzând mai ales că dacă este corect in felul lui, este și recompensat ca atare.
Deci așa l-am cunoscut pe Rex, cum îl botezasem eu și cu care m-am împrietenit la cataramă devenind curând „amici de suferință”. Mai târziu am aflat că numele oficial din documentul lui spaniol de identitate canină era Kevin si avea cam 3 ani și jumătate. Văzând că Rex dădea mereu semne de după grilajul porții că ar fi vrut sa fie lăsat liber i-am întrebat curând pe stăpânii lui daca mi l-ar fi încredințat să ies eu cu el cam o ora pe zi. Gândeam că la plimbarea pe care o făceam oricum zilnic, să fiu acompaniat de data asta de Rex. Așa că de atunci încolo, pe toata perioada sejour-ului meu spaniol am început să fac plimbari în special la mare, ca și alergări împreună cu Rex. Iar pentrucă aceasta se petrecea de obicei înainte de prânz, la întoarcere după aceea îi dădeam în curte într-un castronel special pentru el o specialitate proaspătă de mâncare mai puțin “câinească”, gătită de mine după o rețetă proprie…un os de vițel fiert cu orez , morcov, cartof și ceapă,…un Risotto pur, nu alta, făcut ca la carte.
În aceeași casă locuia însă și Mitzi, o pisică de o frumusețe rară. și care îl tatona pe Rex de câte ori acesta părea să fie indiferent față de “avansurile” ei. O conviețuire deosebit de armonioasă și de necrezut între cei doi patrupezi de neamuri diferite… Nici măcar la mâncare nu se certau, iar în timp ce Rex hăpăia repede Risotto-ul lui, Mitzi își degusta tacticoasă separat pentru ea o portie ajustată la gabaritul ei…Un an mai târziu văzând că Mitzi un mai era în curtea lor, aflarăm cu tristețe că ieșise candva în stradă unde fusese lovită mortal de o mașină trecând în viteză prin fața casei. Au rămas în schimb multe secvențe nostime filmate cu Mitzi, dar bineînțeles împreună și cu Rex. Manifestările lui Rex în „societate” erau însoțite și de surprize, neavând o educație oarecum mai socializată din parte stăpânului. De dresură nici un se punea vorba, când Rex vedea un câine venind din direcție opusă, mai ales dacă era mai mare ca el, îl aștepta în poziție de atac punându-se cu burta la pământ și scrutându-l încordat și cu labele întinse în față, așa că trebuia să fii foarte atent la ce ar fi putut urma. Celor mai mici nu le făcea nimic, dar întotdeauna încercam să-i avertizez pe stăpânii lor care se apropiau să isi țină javrele lângă ei. Odată o tipă și-a lăsat câinele să vină spre Rex, dar dupa ce și-au terminat mirositul și pupatul reciproc, Rex l-a înșfăcat prin spate de ceafă, astfel că abia cu forța l-am putut desprinde, celalalt retrăgându-se cu coada între picioare, speriat, sângerând și chiar schelălăind… nu a fost vina mea, așa că… În tot cazul Rex avea o putere de nu îti poți închipui, ar fi putut trage fără vreo jenă cam 20 de sănii la Polul Nord!
L-aș fi luat pe Rex în Germania ca paznic credincios al casei, dar mi-e teamă că ieșit cu el la plimbare prin oraș, sau prin parcul orașului, cu agresivitatea lui înnăscută ar fi făcut cu siguranță “curățenie în urbe”, de nu ar mai fi călcat picior de javră de lux prin orașelul milionarilor landului Hessen!.. în schimb, tot cu siguranță, nici eu nu aș mai fi avut liniște în cazul acesta în oraș.
Revenind la Denia, într-una din zile pe când îi legam lesa lui Rex în curtea interioară ca să ieșim la plimbare, opri deodată la stradă în fața casei o mașina a poliției spaniole. Coborâră din ea doi polițiști, unul cu un dosar în mana și se îndreptară către ușa de la intrarea casei. După scurt timp i-am revăzut urcându-se în mașina cu care veniseră și plecară imediat. Curios, m-am dus să aflu ce se întâmplase..prin ușa întredeschisă îl văzui pe Manuel vorbind destul de agitat cu Antonita. I-am întrebat ce s-a întâmplat și ce doriseră polițiștii de la ei. Manuel îmi spuse fără nicio ezitare că într-una din zile luase din curtea unui șantier de constructii un rulou de gard de sârmă și care zăcea undeva pe terenul viran. Îmi spuse că fără să gândească prea mult și nefiind nimeni prin apropiere luă ruloul și îl încărcă în micul lui caruț de colectare pe care îl trăgea zilnic după el. Nu bănuia că instantaneu fusese filmat de camere video mascate în șantier. După câteva zile Manuel și Antonita furăvizitați de poliția spaniolă și confruntați cu învinuirea de hoție. A urmat se pare un scurt proces soldat cu pedepsirea lui Manuel cu arest la domiciliu și fără drept de ieșire în oraș, sau înafară timp de 1 lună.
Venirea celor doi polițiști din acea zi era de fapt un control pe care aceștia îl faceau zilnic la domiciliul lui Manuel pentru a verifica executarea pedepsei fără încălcări de către acesta.
Legat de această întâmplare cu Rex și stăpânii lui, gândul mi-a fugit spre “filmul” unei altei intamplari trăite de mine cu mutți ani în urmă,…era cu siguranță mai tristă, iar de data asta legată de meleagurile natale și de Tricky. Pe la mijlocul anilor ‘70, locuiam împreună cu ex-soția mea într-o garsonieră la ultimul etaj al unui vechi bloc din centrul Bucurestiului, pe lângă una din intrările in Cișmigiu. Era un spațiu mic, „moștenit“ după o matusă care locuise acolo și decedase. Pentru început eram oarecum multumiți, desi strâmt și destul de zgârcit dotat cu dependintele necesare. Eram angajat la o intreprindere de Comerț Exterior, iar soția lucra ca secretară la Ambasada Japoniei. Într-una din zile, întorcându-mă de la servici și intrând prin micul hol de la intrare în unica camerăa locuibilă, auzii scâncete pe tonalităti înalte venind dintr-un colț al camerei. O intrebai pe soție dacă le auzi și ea, iar ea cu un zâmbet misterios pe față îmi spuse să mă uit mai atent sub caloriferul de la fereastră. Mă uitai și văzui sub corpul caloriferului, într-un mic coș de răchită, o pată neagră cu blaniță stralucitoare care mă privea cu ochii ca niște mărgele la fel de sclipitoare, dar neliniștite. Era vorba de Tricky, un Pudel pe care soția îl cumpărase în ziua aceea de la un angajat din Ambasada Angliei. Acesta dăduse un anunț de vânzare pe circuitul diplomatic pentru cei câțiva patrupezi noi nascuți ai cățelușei lor de rasă cu pedigree. Soția fără multă ezitare l-a cumpărat pe unul din aceștia gândind să-mi facă o surpriză. Nu eram prea încântat, mai ales din lipsă de spațiu pentru un asemenea „lux“… dar anii au trecut și am devenit cei mai buni prieteni ai lui Tricky. Îmi făcuse un program foarte regulat, ieșind cu el la plimbare de cel puțin 3 ori pe zi. în Cișmigiu, sau la Grădina Icoanei unde ne întâlneam de multe ori și cu alți caței cu care se pupa și călarea, jucându-se până la epuizare, bineînțeles motiv și de schimbat câteva cuvinte și cu stăpânii lor. În timpul zilei Tricky ne aștepta liniștit pe holișorul de la intrare, iar la vederea/ la sosirea noastră sărea în sus de bucurie, dând bucuros din codița accepta fără cea mai mică oponența lesa cu cipul metalic de identitate, știind că urma plimbarea de la mijlocul zilei.
În seara cutremurului din 1977 mă aflam la acasă la o colegă care își sărbătorea ziua de naștere. Imediat după declanșarea acestuia cu primele zguduituri ne-am împrăștiat în goană ca potârnichile fiecare spre casa lui. Ajuns la mine, pe scara blocului era întuneric beznă, iar liftul nemai funcționând, urcai pe jos și gâfâind scăile celor 7 etaje până la ultimul, unde locuiam. Deschizând ușa de la intrare, de data asta nu am mai avut bucuria să-l văd pe Tricky sărind în sus. Alunecai pe ceva și cu mica flacără de la brichetă văzui pe podeaua holului macaroanele împrăștiate peste tot și cratița ce se răsturnase de pe plita cu gaze din hol.
Am coborât imediat hotărât să-mi găsesc soția și pe Tricky, precis fugiseră afară undeva după izbucnirea cutremurului. Ieșit în străduța neluminată m-am îndreptat spre prima intrare din apropiere a Cișmigiului. Fiind întuneric, cu greutate puteai să distingi fețele oamenilor cu care te întâlneai. Am început să fluier repetat pe o tonalitate pe care o foloseam mereu când îl chemam altădată pe Tricky să aporteze mingile aruncate aiurea în parc. Deodată auzii pe cineva care trecu pe lânga mine spunându-i persoanei care îl însoțea: – „Ăsta precis a înnebunit după cutremur!“… Intrând în Cișmigiu, am fost șocat de un peisaj sumbru, deși greu de definit, care mi-a amintit de imaginil dezolante văzute doar prin filmele prezentând dezastrul după bombardamentele din razboiul mondial… și acum oameni, de toate vârstele erau masați în grupuri peste tot, pe alei, pe iarbă, unii lungiți pe saltele aduse de acasă, alții stând pe scaune, cu geamantane, sacoșe, zgribuliți și înfrigurați de vântul rece care sufla la acea oră târzie din martie ’77…se mai auzeau încă din depărtare unele bubuituri provocate de explozii. Cineva povestea cu glas tare despre șobolanii pe care îi vazuse în timpul zilei traversând Bulevardul și mișunând în mare număr dinspre malul Dâmboviței spre Cismigiu… Simțiseră cu mult înainte de declanșarea cutremului primele mișcări seismice prevestitoare acestuia si cu mult înainte de percepția umană …auzii pe altcineva spunând că trecuse pe lângă un mare bloc din centru, al cărei fațadă se prabușise, văzându-se acum din stradă porțiuni din interiorul camerelor locuințelor, sau chiar paturi și alte piese mobiliare atârnând deprimant și fluturând înspre afară, în gol…te cutremurai auzind numai astfel de secvențe… străbăteam prin mulțimea de oameni îndreptându-mă spre interiorul parcului, fluierându-l în continuare, cu mici intreruperi pe Tricky. Deodată am văzut venind fulgerător din față spre mine o umbră neagră, care-mi sări până la piept si aproape dezechilibrându-mă…era Tricky al meu care îmi auzise fluieratul atât de cunoscut lui,..mă conduse imediat spre locul unde se refugiase în acea seara și soția mea. Anii trecură, între timp se născuse și Alex, iar Tricky devenise membru al familiei și un permanent însoțitor în plimbările mele cu băiatul în cărucior, sau mai târziu pe jos prin parcurile din jurul casei. Garsoniera unde locuiam devenise foarte strâmtă și neadecvată. După multe încercări nereușite, ne-am putut muta într-un apartament mai încăpător cu 2 camere si dependințe, tot pe una din arterele principale si mult circulate ale Capitalei. Nu fusese însa un chilipir adevarat, pentrucă îl obținusem cu ajutorul unei colege care avea „relații“ la Sector. Prin ea a trebuit să „ung“ destul de gras pentru pungile noastre de început, pe cineva de acolo, de sus, cunoscut ei și care ne-a aprobat obținerea locuinței. Dar ușor, ușor, apărură însă și unele dezavantaje. Apartamentul era de data asta la etajul 6 al blocului central și cu balconul spre artera foarte aglomerat circulată pe 6 benzi. Pentru a oferi o imagine mai viu colorată balconului din beton gri-cenusiu am postat acolo cateva jardiniere cu flori. Dupa puțin timp sună la ușa un milițian care ne-a avertizat să le indepărtăm imediat de pe balcon, motivându-ne ca fiind considerate un pericol permanent pentru convoiul prezidențial care trecea zilnic prin fața blocului, pe artera principala. Deși i-am replicat că până la partea circulată de vehicole a străzii erau încă vreo 30 de metri, nefiind deci niciun pericol la o asemenea distanță, raspunsul lui mi-a dat de știre că în caz negativ va urma o amendă pipărată, și nu numai atât,…ci având același deznodământ, adică îndepărtarea imediată a jardinierelor. Ca un făcut, dar experiențele triste nu s-au oprit aici. Într-una din duminici ieșisem ca de obicei la plimbare cu băiețelul meu în caruț și cu Tricky care ne însotea de fiecare dată cuminte în lesa lui. De data asta era puțin înaintea prânzului acelei zile și nu aveam în gând să stăm prea mult afară. Ne-am îndreptat spre parcul din fața Athenee-ului. Trecurăm pe lângă Grădina de vară de la colțul străzii când ne-au oprit doi milițieni însoțiți de un câine lup. Mi-au cerut buletinul, după care unul dintre ei s-a îndreptat spre un copac de la marginea trotoarului și l-am văzut citind de acolo, de fapt dictând la aparatul lui walky-talky date pe care le citea de pe buletinul meu. Nu mi-am făcut alte gânduri atunci, mai ales că întrebându-l pe colegul lui dacă se întâmplase ceva deosebit, acesta îmi răspunse sec: Nimic! După puțin timp, mi-au dat înapoi buletinul spunându-mi ca pot să plec mai departe. După plimbarea în continuare prin parcul din fața Athenee-ului ne-am întors acasă. În aceeași noapte, de fapt pe la 3-4 dimineața când somnul era cel mai profund, ne trezi brusc soneria apartamentului. Uitându-mă prin vizor și nevăzând pe nimeni am întrebat din spatele ușii cine sună, dar nu răspunse nimeni. Deschisei ușa și văzui pe holul blocului doi milițieni, care după ce m-au chestionat cine sunt, fără altă explicație mi-au spus pe un ton marțial să mă îmbrac trebuind să mă prezint imediat la sectorul de Miliție. Mi-au arătat un ordin scris în acesta sens. M-am îmbrăcat și m-am despărțit de soție, neștiind amandoi și nici măcar bănuind motivul acestei treziri și deplasări în toiul nopții. Ajuns jos, în fața blocului unul din milițieni mă conduse până în spatele dubiței cu care veniseră și deschizând portiera îmi spuse să urc. Abia după ce a trântit ușa după mine, am văzut că în masină în fața banchetei pe care stăteam era un grilaj metalic separator fața de cabina soferului, iar portiera pe unde intrasem în dubă nu avea nici mâner, nici clanță de deschis pe dinăuntru. Am simțit un fior rece, gândind că eram în acele momente în postura unui delicvent încarcerat în acea dubă… Ajunși după puțin timp la secția miliție, undeva din Blvd. Ana Ipătescu m-au condus până la o clădire din curte într-o cameră cu pereți goi și care nu avea nici măcar ferestre, ci numai un bec atârnând primitiv și aiurea de plafon. Împrăștia o lumină palidă, difuză într-o atmosferă total dezolantă. A trebuit să astept acolo înauntru, cu ușa închisă, făcând pași repetați între pereții de un alb murdar ai acelei camere și numărându-i până într-un târziu de dimineață când deschizându-se ușa un soldat m-a chemat și însoțit afară în curte. Acolo aștepta altă dubă în care a trebuit să urc și să stau alături de alte persoane necunoscute mie. După o călătorie similară celei de dimineață și tot fără vizibilitate în afară din duba închisă ermetic, undeva ajunși ne-au deschis portierele din spate pe unde am coborât cu toții. Printr-o poartă metalică furăm introduși într-un corp de cladire mare si cenușiu. Înainte de a intra m-am uitat repede în jur și mi-am dat seama că ne aflam în curtea interioară a clădirii Miliției municipale de pe Blvd. Victoriei, alături de magazinul Victoria, clădire pe care o știam numai pe dinafară vazută din stradă. Am fost conduși într-o sală undeva în beciul din corpul cladirii unde ni s-a spus să așteptăm până când vom fi strigați pe rând fiecare. Eram adunați acolo cel puțin 50 de persoane, de toate vârstele, dar nimeni nu-mi părea cunoscut mie. Unii în mici grupuri discutau deja foarte aprins între ei. O doamnă între două vârste tocmai spunea intrigată că e nerușinare să pui impozit pe o vietate absolut necesară la casa omului,…și mai ales când locuia ca și ea într-o casă cu gradină și unde un câine nu deranja pe nimeni, ci invers juca și rolul de păzitor. Mi-am amintit de acest subiect care se discuta de câtva timp, fiind o nouă “găselniță“ luata de Guvernul Dictatorului/lui Ceausescu pentru a mai stoarce ceva bani de la populație prin încasări de impozite și de la posesorii de câini.
Mergând în continuare printre cei din sală, mi-am dat seama in scurt timp că mai toți cei care erau acum acolo, în hala din beciul Militiei, participaseră la manifestația stradală din fața Athenee-ului cu o zi în urmă, demonstrând contra acelei noi legi de impozitare. Povesteau că milițienii, dar chiar unele persoane civile acționaseră brutal întrerupând demonstrația și reținând chiar unele persoane care încercaseră în felul lor să se opună. Mi-am dat seama imediat cum se petrecuse concret scenariul în cazul meu,… apărusem din întâmplare plimbându-mi băiatul în caruț, însoțiți si de nelipsitul Tricky în lesă tocmai prin acea zona fierbinte filtrată de milițieni și alte organe în civil, foarte sarguincioși si puși pe vânat politic. Și asta exact în jurul acelei ore când manifestația fusese abia blocată și împrăștiată.
M-am retras într-un colț al sălii și am așteptat cam vreo două ore. În timpul acesta au fost strigate multe nume. Pe unii i-am revăzut ieșind după oarecare timp fiind lăsați să plece. Cândva mă auzii strigat, după care milițianul de la ușă îmi indică să intru într-una din camerele de pe un hol. Intrai în acea cameră, asemănătoare celei de la sectia de Miliție din acea dimineață, fără ferestre, dar de data asta cu o lampă de neon care lumina încăperea. La o masă în mijloc stătea un tip între două vârste purtând o camașă albă, destul de dezordonat deschisă la piept. Când a început să-mi pună întrebări m-au șocat cei cațiva dinți de aur pe care ș-ii etala parcă mandru de ei prin zâmbetul lui malițios. După ce mi-a luat datele personale, m-a întrebat direct ce am căutat cu o zi înainte și însoțit de un câine în zona Athenee-ului. După ce i-am explicat clar că acel drum îl făceam cam zilnic la ore diferite cu copilul și cu Tricky, încercă să mă atragă într-o direcție pe care am simțit-o periculoasă de la bun început. Dorea cu tot dinadinsul să poată să mă clasifice cu întrebări cheie și amănunte, dar pe care eu le-am negat tot timpul, în masa de demonstranți de la acea manifestație de duminică. Mă întrebă dacă personal am avut, sau am obiecții față de noua lege în legătură cu impozitarea posesorilor de câini. I-am răspuns sec considerând că, înainte de a emite o asemenea lege de Impozitare pe venit suplimentar, statul ar fi avut suficiente probe și argumente cum că deținerea unui câine ar aduce stăpânului acestuia „un considerabil profit“! Mă indoiesc că tipul a fost mulțumit, sau a înțeles ceva din acest răspuns al meu lăsat în coadă de pește…Mai mult nici un voiam să-i dau apa la moară.
Mi-a facut semn că pot pleca și că sunt liber. Pentru a avea o justificare față de absența mea de la servici i-am cerut să-mi dea o adeverință în legătură cu reținerea mea mai mult de 10 ore la celă doua secții de Miliție. Mi-a replicat ca să mă justific verbal, iar dacă nu mă vor crede cei de la servici, sa se intereseze la organul respectiv. Am părăsit clădirea cu un gust amar, îndreptându-mă spre intreprinderea de comert exterior unde lucram atunci. La vremea aceea, pentru țara mea, de fapt statul român, eram implicat în tratative tehnico-comerciale cu firme străine negociind Proiectul și Contractul de Import licență si know-how al Platformei de foraj marin offshore din Marea Neagră… nicidecum un era vorba de Impozite pe Animale de casă!
Legat de trista întâmplare plină de contraste absurde și șocante trăite de mine în acea zi, mi-am amintit de secvența puternic emoționantă din finalul filmului Mondo Cane văzut cu ani în urmă pe ecrane,…opt personaje de diverse staturi și înfățișări, stând pe o impozantă scenă de teatru, unul langă altul și în “scara mâții” aveau atârnat de gât câte un placat fiecare cu câte o notă din gama muzicală: „ do-re-mi-fa-sol-la-si-do“. Către ei, cu spatele la publicul din sală era un dirijor care cu mult sârg începu să îi palmuiască unul după altul, creind un amestec de sunete improvizate ale unei partituri muzicale simulate.
Astfel se derulară imaginile cu fiecare dintre cei opt purtători de note pe ai căror obraji înroșiți de atâtea palme curgeau din abundență lacrimi pline de durere. Iar după o astfel de înscenare cu multe ințelesuri dureroase, pe acel fundal sonor însoțit în mod paradoxal de aplauzele frenetice ale publicului din sala de teatru apăru pe ecran, obișnuitul: “FIN“… cu adevărat un relevant final tragic de “Mondo Cane“:…Palme date omenirii pe care mulți încă le ”trăiesc” pe Planeta noastră!
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Adrian Maniu
Al. O. Teodoreanu
Alecu Donici
Alecu Russo
Alexandru Alexianu
Alexandru Bogdanovici
Alexandru Hrisoverghi
Alexandru Macedonski
Alexandru Philippide
Alexandru T. Stamatiad
Alexandru Vlahuţă
Alexei Mateevici
Andrei Mureşanu
Anonim
Anton Pann
Artur Enăşescu
Benjamin Fondane
Bogdan Petriceicu Haşdeu
Calistrat Hogaș
Camil Petrescu
Carmen Sylva
Cezar Bolliac
Cincinat Pavelescu
Constantin Mille
Constantin Negruzzi
Constantin Oprişan
Costache Conachi
Costache Ioanid
Dan Botta
Demostene Botez
Dimitrie Anghel
Dimitrie Bolintineanu
Dimitrie Gusti
Dosoftei
Duiliu Zamfirescu
Dumitru Iacobescu
Dumitru Theodor Neculuță
Elena Farago
Elena Văcărescu
Emil Botta
Emil Cioran
Eusebiu Camilar
Gavril Rotică
George Bacovia
George Coşbuc
George Ranetti
George Topîrceanu
George Tutoveanu
Gheorghe Sion
Grigore Alexandrescu
Iancu Văcărescu
Ienăchită Văcărescu
Ilarie Voronca
Ioan Budai Deleanu
Ioan Iacob Hozevitul
Ioan S. Neniţescu
Ioanid Romanescu
Ion Barbu
Ion Heliade-Rădulescu
Ion Luca Caragiale
Ion Minulescu
Ion Neculce
Ion Șiugariu
Iosif Trifa
Iulia Haşdeu
Leonid Dimov
Lucian Blaga
Magda Isanos
Mateiu Ion Caragiale
Matilda Cugler-Poni
Mihai Eminescu
Mihail Kogălniceanu
Mihail Săulescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Demetriade
Mircea Eliade
Nichifor Crainic
Nichita Stănescu
Nicolae Iorga
Nicolae Labiş
Octavian Goga
Panait Cerna
Radu D. Rosetti
Radu Gyr
Radu Stanca
Ştefan Octavian Iosif
Ștefan Petică
Traian Demetrescu
Tristan Tzara
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Cârlova
Vasile Conta
Vasile Militaru
Veronica Micle
Victor Eftimiu
Virgil Carianopol
Vladimir Streinu
Zorica Laţcu
Agatha Bacovia
Alexandru Andriţoiu
Alexandru Andrieş
Alexandru Busuioceanu
Alexandru Colorian
Alexandru Lungu
Alice Călugăru
Ana Blandiana
Ancelin Roseti
Andrei Ciurunga
Anghel Dumbrăveanu
Ara Alexandru Șișmanian
Aron Cotruș
Arsenie Boca
Aurel Dumitrașcu
Aurel Pastramagiu
Aurel Rău
Benedict Corlaciu
Camil Baltazar
Camil Poenaru
Cassian Maria Spiridon
Cezar Baltag
Cezar Ivănescu
Christian W. Schenk
Claudia Millian Minulescu
Cleopatra Lorințiu
Constanţa Buzea
Constantin Berariu
Constantin Michael-Titus
Constantin Noica
Corneliu Coposu
Corneliu Vadim Tudor
Dan Deşliu
Dan Rotaru
Daniel Drăgan
Daniel Turcea
Darie Novăceanu
Dimitrie Ciurezu
Dimitrie Stelaru
Dinu Flămând
Dominic Stanca
Dumitru Corbea
Dumitru Matcovschi
Dumitru Pricop
Dumitru Țiganiuc
Elena Armenescu
Elena Liliana Popescu
Emil Brumaru
Emil Isac
Eta Boeriu
Eugen Cioclea
Eugen Ionescu
Eugen Jebeleanu
Filip Brunea-Fox
Florența Albu
Gabriela Melinescu
Gellu Dorian
Gellu Naum
Geo Bogza
Geo Dumitrescu
George Călinescu
George Dan
George Drumur
George Lesnea
George Meniuc
George Ţărnea
Ghenadie Nicu
Gheorghe Azap
Gheorghe Grigurcu
Gheorghe Istrate
Gheorghe Pituţ
Gheorghe Tomozei
Gheorghe Zanat
Gherasim Luca
Grigore Hagiu
Grigore Vieru
Horia Vintilă
Ileana Mălăncioiu
Ioan Alexandru
Ioan Flora
Ion Brad
Ion C. Pena
Ion Caraion
Ion Dodu Bălan
Ion Horea
Ion Iuga
Ion Miloș
Ion Monoran
Ion Pachia-Tatomirescu
Ion Pillat
Ion Pribeagu
Ion Scriba
Ion Stratan
Ion Vinea
Iulian Boldea
Iulian Vesper
Leo Butnaru
Leonida Lari
Lucian Avramescu
Marcel Breslaşu
Maria Banuș
Mariana Marin
Marin Iorda
Marin Sorescu
Max Blecher
Mihai Beniuc
Mihai Codreanu
Mihai Ursachi
Mihu Dragomir
Mircea Cărtărescu
Mircea Ciobanu
Mircea Dinescu
Mircea Ivănescu
Mircea Manolescu
Mircea Micu
Mircea Pavelescu
Mircea Streinul
Miron Radu Paraschivescu
Nichita Danilov
Nicolae Corlat
Nicolae Dabija
Nicolae Davidescu
Nicolae Neagu
Nicolae Țațomir
Nina Cassian
Nora Iuga
Octav Sargețiu
Octavian Paler
Otilia Cazimir
Palaghia Eduard Filip
Paul Sava
Pavel Boțu
Pavel Coruț
Petre Ghelmez
Petre Stoica
Petru Creţia
Radu Cârneci
Radu Tudoran
Rodica Elena Lupu
Romulus Guga
Romulus Vulpescu
Sașa Pană
Sesto Pals
Simion Stolnicu
Sorin Cerin
Spiridon Popescu
Ştefan Augustin Doinaş
Ştefan Baciu
Ștefan Radof
Stefan Tanase
Ștefania Stâncă
Stephan Roll
Theodor Damian
Traian Calancia
Traian Chelariu
Traian Dorz
Traian Furnea
Tudor George
Valeria Boiculesi
Valeriu Gafencu
Vasile Copilu-Cheatră
Vasile Posteucă
Veronica Porumbacu
Victor Sivetidis
Victor Tulbure
Virgil Diaconu
Virgil Gheorghiu
Virgil Teodorescu
Zaharia Bârsan
Zaharia Stancu
Adam Puslojić
Adelbert von Chamisso
Ady Endre
Afanasii Fet
Ahmad Shamlou
Ahmet Hașim
Alain Bosquet
Albert Camus
Alberto Blanco
Alberto Serret
Alceu
Aldo Palazzeschi
Alejandra Pizarnik
Alejo Carpentier y Valmont
Aleksandr Blok
Aleksandr Puşkin
Aleksandr Soljeniţîn
Alexander Penn
Alfred de Musset
Alfred, Lord Tennyson
Alphonse de Lamartine
Amalia Iglesias Serna
Anaïs Nin
Anatole France
André Breton
André Marie Chénier
Anna Ahmatova
Anne Sexton
Antoine de Saint-Exupery
Antonio Machado
Áprily Lajos
Arany János
Arhiloh
Aristóteles España
Arthur Rimbaud
Attila József
Baba Tahir
Babits Mihály
Balázs Béla
Bartók Béla
Bella Ahmadulina
Bertolt Brecht
Blas de Otero
Bob Dylan
Boris Pasternak
Carl Sandburg
Carlos Drummond de Andrade
Cecilia Meireles
Cesar Vallejo
Cesare Pavese
Charles Baudelaire
Charles Bukowski
Charles Guérin
Charles Perrault
Charles Simic
Christian Morgenstern
Cintio Vitier
Concha Urquiza
Coral Bracho
Dante Alighieri
David Avidan
Dino Campana
Dmitry Merezhkovsky
Dsida Jenő
Du Fu
Edgar Allan Poe
Edith Sodergran
Eduardo Galeano
Edward Estlin Cummings
Edward Hirsch
Efraín Barquero
Efrain Huerta
Eli Galindo
Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Bishop
Emile Verhaeren
Emily Dickinson
Enriqueta Ochoa
ERĀQI
Erich Fried
Erich Kastner
Estanislao del Campo
Eugenio Montale
Eugenio Montejo
Eunice Odio
Evgheni Evtuşenko
Ezra Pound
Fadwa Tuqan
Farkas Árpád
Federico Garcia Lorca
Félix Grande
Feodor Dostoievski
Fernando Pessoa
Fiodor Tiutcev
Firdousi
Forugh Farrojzad
Francesco Petrarca
Francis Jammes
Francois Villon
Franz Kafka
Friedrich Hölderlin
Friedrich Nietzsche
Friedrich von Schiller
Gabriela Mistral
Gabriele d'Annunzio
Georg Trakl
George Gordon Byron
Gérard de Nerval
Gerhard Fritsch
Giacomo Leopardi
Giambattista Basile
Giorgios Seferis
Giosuè Carducci
Giuseppe Ungaretti
Guillaume Apollinaire
Gunnar Ekelof
Gunter Grass
Gustaf Munch Petersen
Hafez
Heinrich Heine
Henry Wadsworth Longfillow
Henry Wadsworth Longfillow
Hermann Hesse
Herta Muller
Hiba Abu Nada
Hilde Domin
Homer
Horiguchi Daigaku
Howard Nemerov
Hristo Botev
Iannis Ritsos
Ingeborg Bachmann
Iosif Brodski
Ismail Kadare
Ivan Bunin
Jabra Ibrahim Jabra
Jack Kerouac
Jacques Prevert
Jaishankar Prasad
James Weldon Johnson
Jan Twardowski
Jean de La Fontaine
Jeanne-Marie Leprince de Beaumont
Jenny Joseph
Jidi Majia
Joachim Ringelnatz
Joan Maragall
Johann Wolfgang von Goethe
John Berryman
John Keats
John Milton
Jorge Guillén
Jorge Luis Borges
Jorge Teillier
José Ángel Buesa
José Antonio Ramos Sucre
José Emilio Pacheco
José Eustacio Rivera
Jose Hernandez
José Martí
José Saramago
Jose Watanabe
Joy Harjo
Juan Gregorio Regino
Juan Ramón Jiménez
Juana de Ibarbourou
Juhász Gyula
Jules Romains
Julio Cortázar
Julio Flórez Roa
Kabir
Kalidasa
Karin Boye
Kenneth Patchen
Khalil Gibran
Kobayashi Issa
Kobayashi Issa
Kölcsey Ferenc
Konstantin Balmont
Konstantin Simonov
Konstantinos Kavafis
Kostas Varnalis
Kosztolányi Dezső
Krzysztof Kamil Baczyński
Kusano Shinpei
Langston Hughes
Lao Tse
Leah Lakshmi Piepzna-Samarasinha
Leopold Sedar Senghor
Lev Tolstoi
Li Po
Lina de Feria
Lisa Zaran
Louis Aragon
Louise Gluck
Ludwig Fulda
Ludwig Uhland
Luis Cernuda
Luis de Góngora y Argote
Luís Vaz de Camões
Mahmoud Darwish
Manuel del Cabral
Marc Chagall
Marc Girardin
Margaret Atwood
Margarita Michelena
Margo Tamez
Marguerite Yourcenar
Marina Ţvetaeva
Mario Benedetti
Mario Vargas Llosa
Màrius Torres
Mark Talov
Matsuo Basho
Maurice Maeterlinck
Maxim Gorki
Menelaos Ludemis
Michelangelo
Miguel de Unamuno
Miguel Hernández
Miguel Perez Ferrero
Mihail Lermontov
Moulavi
Muhsin Al-Ramli
Murilo Mendes
Nahapet Kuceac
Najwan Darwish
Nancy Morejón
Nazim Hikmet
Nicanor Parra
Nicolás Guillén
Nikolai Rubţov
Nikolaus Lenau
Nikolay Gumilyov
Nikos Karouzos
Nima Youshij
Octavio Paz
Odisseas Elytis
Olaf Bull
Omar Khayyam
Ömer Faruk Toprak
Oscar Wilde
Osip Mandelştam
P Mustapaa
Pablo Neruda
Pablo Picasso
Par Lagerkvist
Paramahansa Yogananda
Patrícia Galvão (Pagu)
Paul Celan
Paul Eluard
Paul Valéry
Paul Verlaine
Paulo Coelho
Pavol Janík
Pedro Salinas
Percy Bysshe Shelley
Pierre de Ronsard
Pilinszky János
R. S. Thomas
Rabindranath Tagore
Rafael Alberti
Rafael Obligado
Rainer Maria Rilke
Ralph Waldo Emerson
Rasul Gamzatov
Refaat Alareer
Reményik Sándor
Rene Char
Richard Bach
Rimma Kazakova
Robert Burns
Robert Desnos
Robert Frost
Roberto Bolaño
Rolando Cárdenas
Rosario Castellanos
Roy Fisher
Rubén Darío
Rudyard Kipling
Rumi
Ryōkan Taigu
Saadi
Şabestari
Saint-John Perse
Salamon Ernő
Salvatore Quasimodo
Samuel Taylor Coleridge
Sándor Márai
Sandor Petofi
Sappho
Sara Teasdale
Seamus Heaney
Serghei Esenin
Silva Kaputikyan
Sir Muhammad Iqbal
Sohrab Sepehri
Stephane Mallarme
Stephen Crane
Sylvia Plath
T.S. Eliot
Tadeusz Różewicz
Tahsin Saraç
Taras Șevcenko
Tassos Leivaditis
Ted Hughes
Thomas Moore
Titos Patrikios
Tomas Tranströmer
Tóth Árpád
Vasko Popa
Velimir Hlebnikov
Vera Pavlova
Vicente Aleixandre
Victor Hugo
Vinicius de Moraes
Vladimir Maiakovski
Vladimir Nabokov
Voltaire
Vörösmarty Mihály
W. H. Auden
Walt Whitman
Wang Wei
Wilhelm Busch
William Blake
William Butler Yeats
William Carlos Williams
William Ernest Henley
William Shakespeare
William Wordsworth
Wislawa Szymborska
Yahya Benekay
Yuri Kageyama
Focul arde mai repede pe o panta impadurita atunci cand vantul bate la deal, decat atunci cand bate la vale
1949 -S-a născut John Wilson, baterist britanic (Them , Taste, Cochise, Stud).
1963 -Guvernul român şi belgian ridică legaţiile lor la nivel de ambasadă.
”Poezia sa, în cea mai mare parte, deşi construită în note grave
Cuvinte mari, abia atingându-se..., valery
Cultivare, cultură și împărtășire!
Zidul de Mărgean, narcispurice
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și
Trilogia HISTORIARUM, nicu hăloiu
Cartea poate fi achiziționată de pe site: libris.ro
Pelerin pe Calea Luminii - 101 sonete creștine, maria.filipoiu
Vă mulțumesc din suflet domnule Andrei Stomff, pentru minunata carte
Zidul de Mărgean, Emilian Lican
Distribuie: