Unitatea de vederi în cabinetul actual - Mihai Eminescu

Nefiind oameni de ceartă și necăutând sfada cu lumânarea, ca turcul care aștepta să-i calce cineva pe colțul ișlicului ca să-l ia la harță, întrebăm numai cu toată smerenia cuvenită dacă oameni cari s-au combătut cu cea mai mare vehemență și și-au imputat manopere neleale, ilegalități, influențe și presiuni în alegere, vânzare de țară, escamotare de voturi, ignoranță și lipsă de orice titlu de merit, pot merge mâni mână în mână și înfrățiți ca să facă — vorba vine — fericirea țării.

De aceea, sub titlul de Unitatea de vederi în cabinetul actual, vom publica o serie de articole, nu ale noastre, ci ale „Presei“ bunăoară sau ale „Românului“ și nu tocmai vechi, ci Feți-frumoși de câte șapte luni, de prin aprilie și mai anul curent.

Din aceste producțiuni cititorul nostru va învăța multe lucruri frumoase și instructive; va învăța cum, pentru a-ți face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganța bâtei și a reteveiului și cum Mărgăriteștii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiții ignoranți, inepți, neonești, devin de a doua zi niște dulci prieteni cari te susțin și pe cari-i susții, totul, se-nțelege, in majorem Romaniae gloriam.

De aceea începem seria prin următorul articol al „Presei“, scris la 30 aprilie anul curent.

București, 30 aprilie

Citind cineva jurnalul „Românul“ și unicul lui satelit, „Telegraful“, nu vede decât declamațiuni și iarăși declamațiuni patriotice, apoteozând independința țărei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie, și intonând pe coarde melodioase gloria pe care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reușească mai radiantă decât în cele mai militare timpuri ale bravei Românii.

Acesta este și acesta a fost totdeauna diapazonul de care s-a servit partidu radical la noi spre a ajunge sau a se menține la putere.

Au trăit din eroare publică transfigurată și vor și de astădată, fie și pe ruinele țării, a triumfa tot prin eroare. Când vor începe acești oameni a stima această opiniune publică în numele căreia declamă? Când vor începe ei a numi cu adevăratul lor nume faptele al căror autor sunt și situațiunile ce au creat acestei zvânturate țări care a meritat o soartă mai bună?

Când vor începe în fine ca, atât prin presă cât și prin întruniri, să lumineze lumea în loc să speculeze credulitatea publică?

Iacă întrebări ce, cu inimă strânsă de durere, își face orice om de bun-simț și orice bun român. A asculta cineva numai vorbele și organele radicalilor, țara niciodată nu s-ar fi aflat mai prosperă, mai avută, mai fericită, mai iubită de vecinii noștri de la fruntarii și de întreaga Europa ca în timpurile de față.

Deși radicalii au aruncat țara în ghearele panslaivismului din care n-a ieșit decât sângerândă și sfâșiată; deși au aruncat armata și soarta țării peste Dunăre de unde nu s-a întors decât cu 100 milioane datorie publică, cu doliu și pentru țară și pentru familiile lor, cu ruina economică prin pierderea vitelor și cu hidoasă mizerie prin toate satele acestei Românii ce surâdea altădată; deși, când armata română ocupa Vidinul ca garanție a cheltuielilor de răzbel, s-a făcut eroarea neiertată de a-l părăsi și de a compromite interesele noastre de tot genul; totuși acești oameni cutează a cânta fericirea țării și a dirigea atenția publică spre acest abstract și duios curent, pe când ei de altă parte să adopte a prepara soluțiunea cestiunii ovreilor și poate giulgiul său, mormântul numelui de român.

Înțelegem pe radicali ca să-și susție faptele și să-și nege greșalele comise, ce au să se resimță secular în această țară; înțelegem pe acești domni că nu voiesc a-și recunoaște eroarea, că au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat D-zeu; înțelegem în fine pe acești domni, ce profesează maxima: Post mortem nihil, că nu vin așa de repede să afirme ca la 1868 greșalele lor, pronunțând încă o dată faimoasele cuvinte: Fraților, iertați-ne că am greșit; nu înțelegem un lucru însă, cum, în gradul de cultură și lumină în care a ajuns țara și corpul electoral, se mai pot găsi unii din tineri cari să le dea concurs din când în când!

Acești puțini tineri cu a căror instrucțiune se îmbracă radicalii spre a se prezinta poporului trebuie a înțelege că rolul lor urmează să fie mai înalt și mai mare; că lor nu le poate fi rezervate numai locul și onoarea de a figura prin biserici la Te Deum; că ei ar putea să aibă o înrâurire și o acțiune în conducerea destinatelor statului, întrunindu-se cu adevărații bărbați liberali și întărind astfel și mai mult liga oamenilor de stat ce au de deviză: Munca și meritul, patria și libertățile publice.

Vericari ar fi însă conduita politică ce vor ține în viitor acești câțiva tineri, atât de abuzați de către radicali, domnii alegători trebuie, prin atitudinea lor, să facă justiție cu acești oameni ce au crezut că pot a se substitui suveranității naționale, conducând la război, ruină și dezmembrare națiunea română.

Acum, mai mult decât oricând, d-nii alegători vor înțelege cât de grav este a se lăsa să fie amăgiți prin declamațiuni și împinși spre ruina politică și materială.

Cruda esperiență este făcută. Generațiunile viitoare se vor întreba: Ale cui păcate espiez ele plătind atâtea milioane? Și istoria, în doliu pentru pierderea Basarabiei în secolul al 19-lea sub domnia radicalilor, va răspunde: Plătiți votul nesocotit de la 1868 și de la 1876.

S-a dat o concesiune îndoit de scumpă străinilor spre a-și asigura radicalii puterea ce simțeau că are să le scape dacă nu vor lupta cu asemenea arme escepționale. S-a plătit chilometrul cu 270 mii fr.

Și cine declamă cu toate acestea, prin întruniri și jurnale, că conservatorii au vândut țara străinilor? Tot radicalii.

Astfel, ca consecință a votului din 1868, țara prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile sale în punga străinilor, pe când aceste sute de milioane s-ar fi putut întrebuința gradat pentru înflorirea și prosperarea economică a țării. Astfel, în doi ani de guvernare radicală, s-a scomptat viitorul generațiunilor viitoare, transmițându-li-se ca moștenire plata anuităților înscrise în buget.

Votul din 1876 este o a doua nesocotință, comisă tot prin efectul declamațiunilor patriotice a acestui partid radical ce lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțele țării când trece pe la putere.

S-a strigat: jos timbru! jos licența! jos monopolul! jos aceste impozite puse spre a se achita datoria publică făcută de radicali la 1868, și națiunea, într-un moment de entuziasm pentru pământul tăgăduinței, i-a crezut pe radicali și i-a votat.

Ce au făcut însă radicalii cu acest vot, dat cu atâta inocență pentru desființarea impozitelor? Desființatu-le-au? Nu; căci nu puteau, trebuia să se plătească greșelele lor din 1868; ba mai mult, a întreit timbru, a îngreuiat taxa depeșilor și scrisorilor. Mărginitu-s-au aci?

Deloc. Evenimentele se anunță, și ei, temându-se că națiunea nu are să le mai dea mandatul pentru aceste timpuri escepționale, în loc să dizolve Camerile și să ceară un nou mandat, din contra, se substituie voinței națiunei, calcă suveranitatea ei și dă concurs Rusiei, pe când știu de la prințul Gorciacoff, care o declarase la întrevederea sa cu d. Cogălniceanu în Ploiești, „că Basarabia urmează a se retroceda“.

Această cunoștință ce aveau radicalii de soarta ce amenința Basarabia nu se poate nega. D. Cogălniceanu a declarat-o în Parlament că sunt propriele cuvinte ale d-lui Gorciacoff.

Iacă dar și fructele nesocotitului vot din 1876!!! Vadă-se acum buna-credință de care s-a uzat pentru ca d-nii alegători să înțeleagă cum are să se urmeze și în chestia ovreilor, atât de ocolită de radicali.

Terminând, conjurăm pe toți d-nii alegători ca: în numele datoriei publice din nou înscrise în bugetul statului, ca în numele conservării României atât de zvânturată în acești din urmă trei ani să meargă tinerii și bătrânii la vot, votând pentru opoziție, căci lugubra voce a tocsinului a sunat națiunei! …

Va să zică acum șapte luni roșii erau în ochii d-lui Boerescu oameni cari au trăit din eroare publică, cari triumfă pe ruinele țării tot prin eroare, cari aruncă țara în ghearele pan slavismului, de unde n-a ieșit decât sfâșiată și sângerândă.

Acești roșii au adus: 100 milioane datorie publică, doliu pentru țară și familii, ruina economică, hidoasa mizerie prin satele României.

Ei au compromis interesele de tot genul.

Au preparat soluțiunea cestiunii izraelite și poate giulgiul ei, mormântul numelui de român.

Au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat-o Dumnezeu.

Țara, în urma votului roșiilor din 1868, prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile în punga străinilor.

Când trec roșii pe la putere lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțe. Au dat concurs Rusiei pe când știau că Basarabia urmează a se retroceda. Lugubra voce a tocsinului a sunat națiunii:

Alegătorii să facă justiție cu acești oameni ce s-au substituit suveranității naționale, conducând la răzbel, ruină și dezmembrare națiunea română.

Toate din nefericire adevărate.

Ce sunt roșii peste șapte luni — azi?

Ce alta decât buni prieteni și mari patrioți.


II
În numărul „Presei“ de la 30 aprilie a.c. roșii au fost, precum am văzut, oameni cari trăiesc din eroare publică, triumfând pe ruinele țării, aruncând țara în ghearele panslavismului, aducând doliu, ruină economică, mizerie hidoasă, preparând mormântul numelui român, lăsând sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțe, dând concurs Rusiei cu știința pierderei Basarabiei, conducând națiunea la răzbel, ruină și dezmembrare, încât…

Vocea lugubră a tocsinului a sunat!

Popor! Fă justiție cu acești oameni!

Lucrul se agravează însă și mai mult citind articolul de mai la vale al „Presei“, scris cu câteva zile mai înainte, adică la 21 aprilie, tot anul de la nașterea lui Hristos 1879, adică anul curgător.

Iată-l și pe acesta:

A distinge în sânul mulțimei, unde se agită cu incoerență atâtea nulități zgomotoase, unde se izbesc cu confuziune atâtea prezumpțiuni neputernice și atâtea pretențiuni rivale.

A distinge în această mulțime pe toți oamenii capabili, instruiți, integri, animați de ferma voință a binelui, de ardenta dorință de a se onora onorând țara lor.

A-i chema de pretutindeni la sine.

A-i pune la lucru și pe fiecare la locul său.

A escita prin emulațiune facultățile lor și a le îndoi forțele.

A face să iasă din obscuritate tot ceea ce merită a fi la lumină.

Acesta fu secretul tuturor marilor regi, tuturor marilor miniștri a căror memorie istoria a transmis-o posterităței.

Acest secret pare a fi cu desăvârșire la noi pierdut sau mai bine putem zice că el nu a fost niciodată cunoscut.

Miniștrii noștri nu par a fi tăiați în stofa din care se fac marii miniștri.

Ideea ce i-a preocupat și îi preocupă mai presus de toate este domnirea oamenilor partidului în capul căruia se află, este recompensarea acelora ce i-au servit, este îmbuibarea acelora cari s-au arătat mai slugarnici și mai lipsiți de sentimentul onoarei și demnităței personale.

Dar aceștia sunt ignoranți, incapabili, neonești…

— Nu face nimic: ei sunt buni, căci sunt oamenii partidului nostru.

— Dar toate interesele statului care li sunt încredințate periclitează în mâinile lor; dar administrația suferă, dar justiția se corumpe; dar morala publică este ofensată; dar descompozițiunea socială începe a se întinde în sânul întregii națiuni!

— Nu face nimic: interesele partidului sunt mai presus de interesele statului, și toți oamenii noștri sunt buni, căci mai presus de toate ei se preocupă de triumful și glorificarea partidului.

— Dar ei delapidează banii publici; dar ei vând sudoarea țăranului; dar ei deseacă toate sorgințele de avuție materială și morală a națiunii! …

— Nu face nimic: ei sunt buni, căci ei sunt oamenii partidului nostru.

Am chemat în mai multe rânduri atențiunea tuturor oamenilor noștri politici pe care-i preocupă viitorul statului român asupra unui fapt ce ni se pare de cea mai mare gravitate și care se generalizează astfel încât tinde a se transforma în doctrină de stat.

Toți constatăm cu durere că sunt puțini tineri la noi cari iau drumul laboarei conștiincioase pentru a atrage asupra lor stima și atențiunea publicului.

Sânt puțini aceia cari, dominați de legitima dorință de a ocupa un loc în ierarhia socială, aspiră a ocupa acest loc prin serviciuri aduse țării și prin dobândirea cunoștințelor ce dă studiul și a esperienței ce se câștigă prin maniarea îndelungată a afacerilor publice.

Dacă cercetăm cauza principală a acestui grav simptom, să ne întrebăm cari sunt aceia cari ajung la toate demnitățile și toate funcțiunile statului, la toate onorurile, la toate recompensele, la toate distincțiunile?

Aceia cari au insultat mai mult.

Aceia cari au aruncat cu mai multă abundență injuria și scuiparea.

Aceia cari s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive.

Aceia care au atacat cu mai multă imprudență și cutezanță însăși bazele pe care repauzează orice stat și orice societate civilă.

Aceasta constituie un fapt de cea mai mare gravitate și de cari sunt responsabili aceia cari se află în capul partitelor și în capul statului.

Știința, laboarea conștiincioasă, meritul onest, înaltele cualități ale inteligenței și ale caracterului, cari constituie producțiunea, forța, demnitatea și gloria unui stat, vor tinde a dispare din ce în ce mai mult din mijlocul nostru, ca să lase locul numai unei acțiuni de descompozițiune, de anarhie și de decadență.

Într-o asemenea stare de lucruri și cu asemenea principii admise de șefii noștri politici

Cea mai înaltă expresiune a forții unui stat, știința, este desprețuită.

Cea mai prețioasă sorgintă a activității naționale, laboarea, este desecată.

Cel mai demn titlu la atențiunea oamenilor ce se află în capul afacerilor publice, meritul, este desconsiderat.

Cel mai nobil sentiment ce împodobește pe omul ce aspiră a juca cu demnitate un rol în țara sa, respectul de sine însuși, este luat în ridicol.

Laboarea este înlocuită prin declamațiune și intrigă.

Respectul de sine prin lingușire și servilism.

Meritul este înlocuit prin turbulența zgomotoasă și prin cutezanța de a arunca pretutindeni injuria și insulta.

Dacă pe asemenea baze șefii partidelor și oamenii noștri politici au ambițiunea de a consolida societatea și statul român, nobilă și mare le este ambițiunea și noi propunem a le ridica statui pe toate ulițele capitalei.

Vom deschide pentru aceasta chiar o subscripțiune națională.

Ce sunt așadar roșii în aprilie? Cei mai slugarnici, cei mai lipsiți de sentimentul onoarei și a demnității, ignoranți, neonești, incapabili, ei periclitează interesele statului, fac administrația să sufere, corump justiția, delapidează bani publici, vând sudoarea țăranului, deseacă toate sorgințile de avere materială și morală a națiunii, ei au insultat mai mult, ei au aruncat injuria și scuiparea, ei s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive, ei au atacat cu imprudență bazele statului și societății.

Care-i rezultatul? Descompunere, anarhie, decadență! Dar, va zice naivul cititor, „Presa“ face curat fotografia pușcăriei! Ași! se poate una ca asta? Nu vedeți pe d. Boerescu în același tren accelerat împreună cu acei slugarnici, ignoranți, neonești, incapabili, lipsiți de onoare, delapidatori, vânzători de sudoare?

Ba încă în vagon de clasa întâia. Surâde și salută publicul uimit.

Buona sera don Basilio! Cum mergeți cu sănătatea? Ședeți bine cu societatea în care ați ajuns?


III
Într-un articol al „Presei“ am auzit deci tocsinul sunând și nația chemată a face justiție cu radicalii; într-alt articol vedem pe roșii încărcați cu orice epitheton ornans din câte se cuvin unui veritabil pușcăriaș.

De astă dată schimbăm puțin fața lucrului și trecem de la injuriile grave la acuzațiuni mai subțire făcute, dar cu atât mai grele. Aceeași „Presă“ care azi laudă atitudinea patriotică a guvernului scria la 11 mai anul curent cuvintele de mai la vale, cari, fiind adevărate și esprimând și opinia noastră în privirea partidului radical, ne inspiră numai mirarea cum, scrise dacă nu de d. Boerescu însuși, totuși în foaia d-sale, se mai conciliază cu tonul de azi al „Presei“ și cu rolul marelui om de stat într-un cabinet de trădători de țară.

București, 11 mai
„Românul“, în numărul său de miercuri 9 mai, consacră un lung articol de fond, cu un rar spirit de denigrare, pentru a combate pe d. Boerescu din cauza discursului ce a ținut acum vreo 15 zile în adunarea electorală din sala Ateneului.

Intră în deprinderile falsei democrații de a se sili cu orice preț și cu orice ocaziune să micșoreze orice superioritate, să decapiteze orice se înalță, să cate cu obstinațiune a stabili pretutindeni nivelul unei sălbatice egalități.

D. Boerescu prin munca, capacitatea și talentele sale, a devenit în stat o personalitate marcantă, care se înalță mai presus de nivelul comun al acelor mediocrități zgomotoase care umplu țara de clamoarea, incapacitatea, ignoranța, confuziunea și vociferațiunile lor.

D. Boerescu trebuie decapitat!

Aceasta o cere principiul falsei democrații.

În acest sens e conceput și redactat articolul din „Românul“ despre care vorbim și pentru acest scop el revine a combate pe d. Boerescu pentru un discurs ce a ținut acum 15 zile.

Sunt imprudenți politicii de la „Românul“ de a tot agita niște cestiuni care apasă asupra lor cu cea mai strivitoare greutate.

D. Boerescu, într-un discurs asupra politicei generale a guvernului, n-a putut să treacă sub tăcere imensa și teribila greșală comisă de dânsul în cestiunea Basarabiei.

Cum a putut cabinetul din București să dea ordinul armatei române de a trece Dunărea fără un tractat, când el știa prea bine, a zis d. Boerescu, că Rusia ne va lua Basarabia?

D. Boerescu, esclamă „Românul“, este un insinuator vulgar și fals, căci guvernul, prin convențiunea de la aprilie, a stipulat integritatea teritoriului și prin urmare a luat toate garanțiile pentru păstrarea Basarabiei.

Să stabilim veritatea faptelor.

Fără a vorbi de textul primitiv al acestei convențiuni, asupra căruia politicii de a doua mână de la „Românul“ nu par a avea nici o idee; fără a acuza pe guvern că, în loc de termenul cam vag, integritatea teritoriului, el ar fi trebuit să stipuleze anume garantarea Basarabiei ce s-a redat României prin Tractatul din Paris; noi declarăm că suntem satisfăcuți de convențiunea din 4 aprilie în ceea ce privește Basarabia și mărturisim că, din toate cuvintele pronunțate în Corpurile legiuitoare cu ocaziunea votării acestei convențiuni, nimic nu ne-a mers mai mult la inimă decât următoarele cuvinte ale d-lui ministru de externe:

Prin această convențiune, Rusia ne liniștește de frica cea mare că ni se va lua și acea părticică din Basarabia luată întreagă la 1812 și care ni s-a redat prin Tractatul de Paris.

Aceasta a fost impresiunea cea mai puternică sub care s-a votat convențiunea din 4 aprilie.

Să votăm, a zis în rezumat tot guvernul, pentru că acesta este singurul chip de a nu pierde Basarabia.

Acest punct stabilit, invităm pe politicii de la „Românul“ și pe toți aceia ce se lasă a se ameți prin zgomotul unor manifestațiuni de o veselie adesea foarte importună, să deschidă „Monitorul oficial“ și să citească (pag. 5612) ședința Camerii din 30 septembre 1878, ședință preșidată de d. Vernescu asistat de d-nii secretari Gr. Isăcescu și R. Pătărlăgeanu.

D. ministru de esterne al aceluiași cabinet radical care încheiase convențiunea din 4 aprilie 1877 destăinuiește Camerei la 30 septembre 1878 că două luni după acea convențiune, în luna lui iuniu, marele cancelar al Rusiei declarase formal că guvernul rusesc este hotărât a ne lua Basarabia.

„Am ieșit, zice d. ministru de esterne, cu durerea în inimă, căci văzusem că Rusia nu renunțase la Basarabia“ („Monitorul oficial“ din 1878, p. 5612).

Guvernul nostru radical știa dar în iuniu că nu mai putea compta pe convențiunea din aprilie; că articolul din acea convențiune, relativ la integritatea teritoriului român, nu avea nici o valoare înaintea Rusiei; că, într-un cuvânt, marele imperator, înaintea căruia el ieșea cu pâine și cu sare, nu renunțase la Basarabia.

Întrebăm pe contradictorii noștri dacă cabinetul din București, în loc de a face țării această teribilă destăinuire în 1878, 30 septemvrie, adică după război, ar fi făcut-o înaintea războiului, ar fi dat România Rusiei sângele și milioanele sale pentru ca să o ajute … să ne ia Basarabia?

Înaintea unei asemenea revelațiuni, cari ar fi fost deputatul, care ar fi fost senatorul, care ar fi votat război și ar fi rupt o neutralitate pe care Europa nu înceta a ne-o consilia?

Opozițiunea, ca și țara întreaga, nu cunoștea declarațiunea guvernului rusesc din luna lui iulie și, cu toate acestea, nu înceta de a striga guvernanților noștri: De treceți Dunărea, luați cel puțin garanții; încheiați un tractat cu Rusia pentru a stipula avantajele ce trebuie să tragă statul român dintr-un război costisitor și plin de pericole.

Este o jale de a citi răspunsurile ce ne dau atunci guvernanții noștri, precum și acuzațiunile ce ei aruncau în contra noastră, pentru a atrage asupra opozițiunii mânia Rusiei!

Oare a spune asemenea adevăruri și a constata asemenea fapte este a face insinuări falșe? Și întrebăm pe „Românul“: Nu ar fi mai prudent de a păstra o înțeleaptă tăcere asupra acestei cestiuni a Basarabiei, care apasă într-un mod așa de strivitor asupra patronilor săi?

De cred politicii de la „Românul“ că vor rezulta învățăminte cari le pot fi utile din discuțiunea celor petrecute în această dureroasă cestiune, noi suntem gata a primi o asemenea discuțiune și nu vom califica de insinuări falșe fapte pozitive ce ei vor invoca în favorul domniilor lor.

În mai anul curent ziarul radical „Românul“ era scris cu un spirit de denigrare.

Dar așa e falșa democrație.

Micșorează orice superioritate.

Decapitează orișice se-nalță.

Cată a stabili nivelul sălbaticii egalități.

Roșii sunt zgomotoase mediocrități, împlu țara de clamoare, de incapacitate, de ignoranță, de confuziune, de vociferațiuni.

Cum se vede nici acestui articol nu-i lipsește epitetele omerice, roșii tot vociferează, tot ignoranți, tot confuzi, tot incapabili.

Dar afară de aceste epitete mai e o acuzare gravă, aceea că guvernul, știind cererea Rusiei în privirea Basarabiei, au trecut totuși în auxiliul rușilor pentru a le ajuta… de a ne lua o parte din țară.

Dar știe oare „Presa“ că acesta este un act de înaltă trădare? Tocmai acest act ne face pe noi să credem că d. Brătianu nu-i nimic alt decât un agent rusesc cu masca de patriot român.

Astăzi însă, după șapte luni, d-nu Brătianu, din patent trădător, devine simpaticul și patrioticul coleg al d-lui Boerescu.

Mihail Eminescu - Timpul, 11 decembrie 1879

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu