Ortografia este demnitatea vestimentară a cuvintelor - Mihai Eminescu

Ziarul „Timpul” îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari şi multă lumină. Era ceva anost, prăfos, cu aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia talentului slujind publicaţia politică. În faţa ferestrei erau două birouri mari. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stâng pe masă greu pe-o parte, atunci când citea articolele altora, le corecta şi le comenta.

„Într-o după masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea. Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scârţâia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frământa mustaţa, trăgea de ea. Deodată, se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hârtiile de manuscris, dă cu ele de pământ şi izbucneşte: „Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. <> . Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero, „…nerozii, <>. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rând, câteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, <>? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvântul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămân.”

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu