Jurnalistică - Timpul, 5 decembrie 1879 - Mihai Eminescu

Și zi glorie, mărire, neatârnare, strălucite foloase materiale și morale, o nouă eră economică erau ascunse în răscumpărare?
Câtă cheltuială de fraze din partea confraților roșii spre a ascunde ceea ce acum s-arată fățiș, că domiciliul juridic al Societății, va să zică supunerea sub jurisdicțiunea germană, era punctul cardinal împrejurul căruia tratau de un an de zile, încoronați cu cel mai deplin nesucces. Așadar opoziția care a spus pe toate tonurile că partea juridică a transacției este o adevărată aservire a avut dreptate, iar „Românul“ care vedea toate în colori trandafirii spunea — cu deplină știință — contrariul.
Pentru a arăta din nou câtă greutate s-a pus din partea consiliului de supraveghiare a societății tocmai pe partea juridică, reproducem din nou notița din „Berliner Borsenzeitung“ care, după cât știm din sorginți cu totul sigure, e în cazul acesta foarte bine informată. Iată acea notiță publicată acum cinci zile în foaia de bursă din Berlin.
Deja ieri am arătat exact că cestiunea căilor ferate române stă așa după cum se va înțelege amendamentul primit.
(Amendamentul Ferechide ce propune strămutarea sediului societății la București.)

Ieri seară și azi dimineață au sosit în Berlin numeroase lămuriri cari fac a presupune că adunarea legiuitoare scoposește cu acel amendament o strămutare imediată a domiciliului. În asemenea caz acel amendament e a se considera ca o respingere a întregei convențiuni. După cum reiese din depeșile telegrafice ale n-rului nostru de astăzi cele două persoane cu cari tratările s-au urmat aci au făcut încă o dată arătare telegrafică la București că un asemenea amendament îl consideră ca egal cu respingerea și că, în asemenea caz, în genere nu vor mai supune discuțiunii adunării generale convenția de răscumpărare, adecă s-a întâmplat tocmai ceea ce am spus noi ieri. Am menționat deja că tocmai cestiunea aceasta a domiciliului formează de un an de zile punctul principal, împrejurul căruia să-nvârtesc toate tratările și că ministerul român e pe deplin în clar asupra gravității unei schimbări în acest punct. Ministrul Sturza, care a purtat cele din urmă tratări aci, la urma urmelor s-a unit cu totul cu maniera de a vedea, de aci și a declarat că el și cu ministerul întreg va sta sau va cădea, după cum se va primi convențiunea stabilită aci.

Iată dar ce zice „Berliner-Borsenzeitung“.

Așadar stabilindu-se că domiciliul juridic al societății să fie la București, iar nu sub juridicțiune germană, convenția se consideră din partea acționarilor ca respinsă, ba consiliul de supraveghere nici nu va mai supune-o măcar de acuma înainte discuției adunării.
De ce aceasta?
De un an de zile cestiunea domiciliului societății e punctul împrejurul căruia se-nvârtesc toate tractările și ministerul știe, e pe deplin în clar că acționarii privesc convenția ca respinsă din momentul în care sediul s-ar stabili să fie la București.
Mai mult încă.
D. Sturza s-a unit cu părerea că sediul are să fie la Berlin. Dar nu numai atât. Tot ministeriul s-a unit cu aceasta și tot ministeriul va cădea, dacă Parlamentul român ar hotărî ca sediul să fie la București.
Iată glorie, mărire și neatârnare. În momentul în care Adunarea legiuitoare și-ar lua libertatea de-a schimba o virgulă din concesie, ea se consideră în Berlin ca respinsă și ministeriul a luat față cu acționarii obligațiunea de-a cădea.
Dar să lăsăm partea aceasta a cestiunii, care stă deja îndestul de rău pentru roșii și vorbește lămurit prin ea însăși ca o vie acuzare a politicei lor financiare, și să venim la altă parte.
„Românul“ în numărul său de miercuri, 28 noiemvrie, are cutezarea de-a pune în paralelă convențiile de răscumpărare, proiectate de partidul conservator cu proiectul de convenție al roșiilor.
Argumentul de căpetenie în favorul proiectelor de convenție ale conservatorilor, argument care trebuie să convingă chiar pe un cititor al „Românului“, oricât de târzior la judecată ar fi, e că proiectele de convenție ale conservatorilor n-au fost primite de acționari, căci erau nefavorabile intereselor lor, ba aceștia au preferat, în loc de-a primi răscumpărarea, de-a se împrumuta cu 60 milioane obligațiuni.
Și cu toate că Germania era pe atunci tot atât de puternică ca și azi, cabinetul Catargiu n-au căzut, deși „Românul“ îl poreclea ieșit din lovirea de picior a d-lui de Badowitz.
Dar oare de ce acționarii germani au găsit că proiectele de răscumpărare ale cabinetului conservator sunt în defavorul lor și nu le-au primit?
Într-adevăr există două proiecte de convențiuni: una de răscumpărare parțială cu data de 12/24 iunie 1875, alta de răscumpărare integrală din decemvrie 1875.
Să luăm dar câteva articole din convenția din iunie pentru a arăta radicala deosebire de ideile cari au dictat-o.

Art. 1. Societatea acționarilor căilor ferate române, împrumutând bani pentru a întâmpina cheltuielile reclamate pentru terminarea liniilor ce i-au fost concedate, guvernul român spre a-i înlesni plata acelor bani va pune la dispozițiunea sa suma de 57.785.000 franci în condițiunile stipulate mai jos.
(urmează modalitățile emisiunei titlurilor statului până la art. 3 inclusiv).

Art. 4. Plata sumei prevăzute la art. 1 va fi pentru guvernul român o plată anticipată de 60.000.000 franci asupra capitalului ce ar fi trebuit să ia asupra-și, spre a obține, conform § 25 din concesiunea primitivă din 21 noiemvrie (3 decemvrie) 1868, cesiunea tuturor drepturilor rezultând pentru societate din aceea concesiune.
Art. 5. Fondul de construcțiune fixat prin articolul 12 din convențiunea din 2/14 fevruarie 1873, la suma de 248.130.000 franci se reduce de la 1 iulie 1875 la suma de 188.130.000 franci care de aci înainte va fi singura recunoscută de guvern ca fond de construcțiune.
Art. 6. În cazul când guvernul ar voi să completeze răscumpărarea, el nu va avea să ia în socoteala sa decât suma de franci 188.130.000 prevăzută la art. precedent scăzându-se încă din acest fond de construcțiune, singur recunoscut, suma amortizată deja de la 1 iulie 1871.
Art. 7. Garanția anuală, fixată de art. 11 al convențiunii din 2/14 fevruarie 1872 la 18.609.750 franci, se va reduce de la 1 iulie 1875 la suma maximum de 14.109.750 socotit 7,5% asupra fondului de construcțiune din care s-a plătit prin anticipare 60.000.000 franci.
În articolul următor: se garantează statului orice prisos întreg peste 14 milioane până la 18 milioane și o parte proporționat cu 60 milioane, când venitul ar trece peste 18 milioane.

Art. 9. Partea de amortizare de una la mie prevăzută la nr. 4 al. § 16 din concesiunea primitivă din 21 noiembrie (3 decemvrie) 1868 nu se va mai lua de societate, de la 1 iulie 1875 asupra veniturilor brute ale întreprinderii, decât potrivit cu fondul de construcțiune redus prin articolul 4 al prezentei convențiuni la suma de franci 188.130.000. După stingerea acestui capital guvernul român va deveni singur proprietar a tuturor liniilor concedate prin convențiunea din 21 noiemvrie (3 decemvrie) 1868 fără a mai recunoaște nici una din sarcinile ce ar mai putea fi asupra acestor linii sub orice titlu ar fi.

Acest art. 9 reduce convenția primitivă a d-lui Brătianu de la 90 la 60 de ani, reduce capitalul de la suma fabuloasă dată lui Strousberg de 2 miliarde și 217 milioane la țifra de 188 milioane, nu recunoaște absolut nici o datorie și nici o sarcină a societății, rezervă expres dreptul statului de a răscumpăra căile după 30 ani, e o răscumpărare parțială în toată puterea cuvântului.

Art. 11 și 12 ai acestei convențiuni stabilesc în fine că toate cheltuielele de orice natură și toate pretențiunile cari ar rezulta din această operațiune privesc exclusiv pe societate.

Și o asemenea convenție „Românul“ și d. Boerescu au elasticitatea de a o compara cu convențiunea d-lui Sturza!

Dar vom veni la proiectul de răscumpărare integrală a guvernului conservator, proiect aflat asemenea neadmisibil de către societatea acționarilor și vom vedea ce rezultă și din acela.

Mihail Eminescu - Timpul, 5 decembrie 1879

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu