Jurnalistica - Timpul, 30 decembrie 1879 - Mihai Eminescu

„Binele public“ ne-aduce știrea că plecarea d-lui Boerescu la Berlin nu are de scop regularea definitivă a cestiunii așa-zisei răscumpărări, ci încheiarea unei alianțe ofensive și defensive. Desigur că știrea aceasta, tocmai fiind atât de importantă, cată să fie primită cu mare rezervă.

Fără a discuta câtuși de puțin dacă o asemenea alianță este sau nu cu putință, de e folositoare ori nu țării noastre, trebuie să mărturisim că auspiciile sub cari ni se prezintă ne face să nu-i dăm crezare.

După opinia noastră e destul ca un ziar să semnaleze o asemenea alianță pentru ca de-a doua zi toate tratările să fie rupte.

Trebuie să aducem aminte cititorilor noștri că alta, cu totul alta e maniera cabinetului german și îndeosebi a d-lui de Bismark de-a încheia alianțe. Cine știe, cui îi trecea măcar prin minte, la timpul cuvenit, că Germania încheiase alianță în Italia? Nu ministrul de esterne al Italiei, nu vrun trămis estraordinar, ci un general, care părea a fi trecut prin Berlin mai mult de curiozitatea de-a studia Prusia, o-ncheiase fără știrea altora decât a celui mai restrâns și mai înalt cerc guvernamental, poate fără știrea altcuiva decât a regelui și a cancelarului. Cu totul analogă a fost încheiarea alianței cu Bavaria. La întrebarea lui Benedetti dacă Prusia are de gând a-ncheia un tratat cu Bavaria se răspundea din Berlin: „Nu! nu vom încheia un asemenea tratat.“ Când, în urma războiului franco-german, se dovedi existența unui asemenea legământ, cabinetul german era acuzat de rea-credință față cu ambasadorul Franței. Atunci li se răspunde francejilor: „V-am asigurat cu drept cuvânt că nu vom mai încheia nici un tractat cu Bavaria, pentru că, pe când ne întrebați, noi îl încheiasem de mult deja.“

O escepție de la regula deplinei discreții cu care Germania procede la încheiarea alianțelor sale pare noua alianță austro-germană, mărturisită fățiș, dar pare numai. Scopul acestei alianțe era tocmai ostentațiunea, era de a arăta Rusiei că, în cazul unei răciri față cu Germania, tot ea pierde, izolându-se și ieșind din alianța celor trei împărați.

Repetăm dar că simplul fapt că un ziar e în pozițiunea de a comunica o asemenea noutate e un semn că noutatea e prematură, ba că ar putea fi cauza ca orice tratări să înceteze la moment. O alianță ofensivă și defensivă mărturisită în momentul de față, în care o încordare oarecare există între Rusia și Germania, ar fi un act nu tocmai prudent de provocațiune din partea Germaniei și cu totul imprudent din partea noastră.

Nouă îndeosebi ni se pare că „Binele public“ e jertfa unei mistificațiuni bine mânuite de cătră guvernanții roșii. Pentru a stâmpăra turburarea produsă în România prin convenția de răscumpărare roșii cred de cuviință a spune: „Iată prețul ce l-am obținut noi prin răscumpărare, alianța Germaniei și implicit a Austro-Ungariei“.

„Binele public“, făcându-se organul de propagare a acestei noutăți, ba combătând eventualitatea unei asemenea alianțe, o acreditează și mai mult, încât pentru moment răscumpărarea ar trece ca un adevărat act de mântuire națională, ca preț al unei puternice alianțe. Acesta este însă scopul roșiilor, de a face să amuțească nemulțumirile contra răscumpărării prin răspândirea unei asemenea noutăți prin chiar organe de ale opoziției.

Dar pe lângă acest scop mai există și altul. „Timpul“ a atras mai întâi atenția cititorilor că, cu toată impetuozitatea cu care presa roșie combătea pe ruși, totuși actele d-lui Brătianu se potriveau minunat cu intențiile politicei marei împărății vecine; am căutat atunci cheia acestei ciudate coincidențe și ea se potrivea exact cu toată activitatea îndelungatei cariere politice a d-lui Brătianu. „Românul“, făcându-se a ignora întâi știrea, a scris totuși vro trei-patru articole drept răspuns, confirmându-ne și mai mult în credința că aceea fusese cheia adevărată a politicei roșii. Tot în acel articol am spus atunci că se pregătește un aparat de siguranță, o suplantare de ochii lumii, și anume prin persoana d-lui Boerescu, care ar avea de jucat un rol analog cu acela al d-lui N. Ionescu în timpul încheierii convenției ruso-române. După spatele ministrului oficial de esterne se petreceau atunci toate, și pe când deosebite capacități problematice, ierte-ni-se espresia, erau încântate de importanța diplomatică ce li se dedese și pe care o manifestau c-un fel de naivitate prin dese greșeli de ortografie în raporturile franceze, pe atunci îndărătul acestui paravan, compus din oameni sinceri, însă cu totul proaspeți și neesperimentați în diplomație, se opera adevărata politică, alianța de fapt cu Rusia, renunțarea la neutralitate, încheierea convenției.

Ei bine, deși se zice non bis in idem, totuși lucrul e aproape analog cu cel petrecut odată. Străinătatea e încredințată că roșii sunt, cei mai mulți desigur fără știrea lor, realizatorii vestitei programe panslaviste a romanțierului Danilewski și că firma Rosetti-Brătianu e o firmă cu idei preconcepute în politica esterioară a țării. Trebuie dar schimbată, trebuie d. Boerescu ridicat oficial în capul partidului roșu, iar îndărătul noii firme facă-se voia ta, sfinte Vladimir!

E dorința constantă a cercurilor roșii ca în Europa să se risipească prevențiunile contra lor și paravanul ne pare d. Boerescu. Știri cu dibăcie răspândite asupra rolului marelui om de stat, reîmprospătate cu aceiași dibăcie în organe străine ar fi deci proprii de-a reabilita pe roșii în ochii Europei; pentru ca ei s-o poată amăgi din nou. Fondul politicei lor, confederațiunea danubiană în esență slavă, este acelaș de la 1848 și până astăzi, cel propagat prin „Republica română“ de la Bruxelles, apoi prin „Pruncul“, care prunc rămânând, pretinde că de atunci încoace s-ar fi operat o mare schimbare în obscura sa origine și că ar fi devenit azi neaoș „Român“.

Aceasta ni se pare nouă esplicarea noutății de alianță. C-o lovitură ea avea de gând să înlăture și nemulțumirea țării contra răscumpărării și prevențiunile Europei contra roșiilor.

Să nu se uite că avem a face cu o școală de politică esențial bizantină, pe care până azi veracitatea înnăscută a caracterului românesc n-a fost în stare s-o nimicească și că acea școală e mai departe decât oricând de a îngriji de interesele țării, ci se servă de ele numai ca de pretexte pentru realizarea de ambițiuni personale, pentru crearea de reputațiuni uzurpate, pentru bunul trai a unei secte de oameni cari, lipsiți de umbră de merit chiar, văd în statul român mijlocul temporal pentru realizarea planurilor lor de comoditate individuală. Pentru asemenea oameni orice mijloc de acreditare și de reabilitare e binevenit, chiar dacă un asemenea mijloc ne-ar atrage cele mai mari greutăți exterioare.

Mihail Eminescu - Timpul, 30 decembrie 1879

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu