Jurnalistica - Timpul, 21 decembrie 1879 - Mihai Eminescu

De câteva zile se petrec în secțiunile Senatului niște lucruri cari trebuiesc să facă și pe cei mai puțin pesimiști dintre români a dispera de viitorul acestei țări.

Cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate a fost obiectul dezbaterilor secțiunilor; aceste nenorocite dezbateri s-au terminat și secțiunile au început a-și alege delegații, raportul va fi în curând înaintat Corpului și dezbaterea publică va începe, credem, azi sau mâine.

Camera amendase, precum se știe, proiectul de convențiune prezintat de guvern, hotărând ca sediul juridic al Societății să fie la București, iar nu la Berlin, cum pusese la cale guvernul. Acesta din parte-i aderase la amendamentul Camerii; aderarea aceasta provocase o adevărată furtună la Berlin, unde, după cum s-a aflat pe urmă, guvernul nostru se legase față cu guvernul german să facă a trece prin Camerele române convenția fără nici o modificare. Mai ales în privința sediului, cum văzurăm. Societatea, prin organul guvernului german, care inter venea în afacere, nu voia să lase câtuși de puțin din pretențiile sale.

Astfel stăteau lucrurile a doua zi după prezentarea proiectului la Senat. D. ministru de finanțe, prezentând maturului corp proiectul așa-zisei răscumpărări, ceruse urgența; însă, în urma notificării oficiale de la Berlin cumcă proiectul de convenție amendat nu mai poate fi deloc admisibil pentru Societate, Senatul a suspendat lucrările sale în privința acestei cestiuni, după cererea d-lui ministru de externe, întemeiată pe cuvântul că, convenția fiind un contract bilateral, trebuie acuma să se negocieze cu cealaltă parte contractantă cu privire la modificările introduse de Cameră.

În timpul acesta avu loc un schimb activ de corespondențe oficiale și oficioase între Berlin și București. Totdeodată guvernul nostru își puse toate puterile pentru a face ca Senatul să îndrepteze ceeace stricase Camera, adică să restabilească proiectul primitiv dacă nu și în formă cel puțin numai în fond. S-au întrebuințat pentru acest scop toate mijloacele și în sfârșit scopul s-a ajuns; Senatul a primit în secțiuni restabilirea proiectului, adică sediul juridic al Societății să fie tot la Berlin.

Ce s-a petrecut, ce s-a făcut în acest timp între culisele Senatului? Cestiunea, din curat și simplu interioară, a devenit, mulțumită relei-credințe și nedibăciei guvernului roșu, o cestiune internațională prin intervenirea guvernului german. Guvernul nostru a-mbiat el dântâi nu Societatea acționarilor, ci d-a dreptul pe guvernul german cu propuneri în privința așa-zisei răscumpărări, pentru a-l dispune pe acesta să ne recunoască independența. Guvernul român, patrioticul nostru guvern, avea credința că cu războiul, cu pierderea Basarabiei și modificarca art. 7 nu se înplinise încă prețul acestei independențe. Societatea acționarilor atât aștepta; prin mijlocirea guvernului de la Berlin ea și-a stabilit condițiile;

Guvernul român s-a legat față cu cel german să le facă a fi primite fără nici o preschimbare, și cu toate acestea tot el apoi a aderat la amendamentele Camerii.

Corespondența oficială cu Berlinul, atât pentru punerea la cale a tranzacției cât și pentru restabilirea proiectului primitiv, în urma votării amendamentelor, au fost cerute în Senat pentru lămurirea lucrului; guvernul însă s-a mărginit numai a declara că, în cazul când Senatul nu va da ce i se cere, vom fi amenințați a nu căpăta independența și a pierde chiar țara. În zadar bărbații cei mai însemnați din Senat au strigat împotriva acestei procedări scandaloase, în zadar au pretins să li se arate negru pe alb cum stă cestiunea târâtă pe terenul internațional și să li se explice contrazicerea faptelor cu declarația d-lui prim-ministru, în plină Cameră, că cestiunea nu are deloc un caracter internațional, guvernul a refuzat să arate corespondența sa cu Berlinul.

O fierbere mare s-a produs în secțiunile Senatului, care a fost năbușită prin puterea numărului guvernamentalilor. Guvernul a triumfat.

Proiectul, restabilit în Senat, precum s-a cerut de la Berlin, va fi prezentat din nou Camerii; guvernul nostru a garantat guvernului german că de astădată Camera îl va primi. Din punctul de vedere finanțiar și economic știe oricine ce este acest proiect dezastruos, care încarcă cu mai bine de o sută de milioane sarcina statului. Din punctul de vedere politic el este o umilire monstruoasă, deoarece statul român se pune de bunăvoie sub jurisdicțiunea tribunalelor ordinare germane.

Sunt oare și au curajul să se numească români și bărbați politici oamenii aceștia, banda aceasta de aventurieri cari vor să pună vârf istoriei triste a celor trei ani din urmă dând milioanele țării pradă străinilor și aservind juridicește statul român tribunalelor străine? Aceasta se numește politică? Patriotism este acesta? Și în ce țară din lume care ar avea câtuși de puțin instinctul conservării sale proprie s-ar putea petrece asemenea monstruozității? În ce țară din lume care n-ar fi ajuns la treapta celei mai profunde corupțiuni, niște oameni, în mare parte venetici veniți de ieri d-alaltăieri nu se știe de unde, ar putea merge cu cutezarea așa de departe?

Cine sunt acei ce conduc destinele țării noastre? Cine sunt acei ce formează majoritățile în cele două Camere? Cine sunt acei cari ratifică astăzi tale quale proiectul așa-zisei răscumpărări astfel cum îl cere Berlinul? Nepoții, feciorii, demnii urmași ai fanarioților, membri d-ai comitetului bulgăresc, câțiva alții de origini deosebite și foarte puțin români.

Acești oameni, acești străini cari au monopolizat liberalismul, patriotismul și naționalismul în țara românească vor astăzi, prin așa numita răscumpărare, să inaugureze independența statului român. Astfel primul pas pe care-l face această țară — independentă de fapt și cu prețul sângelui și milioanelor, cu prețul a trei ținuturi, cu prețul modificării silite a Constituției într-un sens contrariu voinței sale unanime — primul pas pe care-l face această țară în era independenței sale, și așa destul de scump plătită, este o înjosire din cele mai profunde și supunerea la un jaf colosal și pe față.

Aceasta este politica patrioților de industrie, politică de ruină și de rușine ale cărei urmări triste le va plăti scump această țară.

Mihail Eminescu - Timpul, 21 decembrie 1879

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu