Jurnalistica - Timpul, 19 decembrie 1879 - Mihai Eminescu

În discutarea proiectului de maiorat pentru pământurile țărănești am dori — deși nu sperăm — să fim scutiți de întâmpinări de fraze ideologice și de sentimentalism, care nu pot aduce nici un folos un discuție și nu sunt proprii decât a tulbura dreapta judecată. Și, ca să nu mai fim siliți a reveni în decursul discuției asupra întâmplărilor de până acuma, le cităm în treacăt.

„Românul“ numește proiectul feudal și imoral.

Cea dântâi întâmpinare e adevărată numai în cazul când ziarul partidului de la guvern ar fi voind să monopolizeze liberalismul nu numai pentru România, ci pentru Europa întreagă. În realitate o lege întocmai cu cea propusă de d. Carp a fost adusă în Parlamentul german de către grupurile liberale ale acelei Adunări.

Cât despre obiecțiunea a doua, e și mai lesne de respins cu tot temeiul. Divizibilitatea iar nu maioratul are efectele cele mai imorale. Căci: 1. sărăcește clasa țărănească prin diviziuni și subdiviziuni ale locurilor de arătură, și sărăcia e în toată lumea cauza cea mai de căpetenie a corupțiunii. Aceasta este atât de adevărat încât toate limbile fără escepție însemnează defectele morale, corupțiunea, cu espresii împrumutate de la sărăcia economică. Vorba românească mișel, care însemnează azi „om de nimic“, însemna odată „sărac“; tot astfel franțuzescul miserable, germanul elend. Și limba desigur că nu e făcută de bogați spre a batjocori pe cei săraci, ci așa este. Sărăcia pentru mase e mult mai deschisă corupțiunii decât averea. Apoi 2. divizibilitate pământurilor stabilită ca drept pentru moștenitori degenerează adeseori; așa de ex. în Franța și între sașii din Ardeal într-o imoralitate și mai mare: în sistemul celor doi copii. Deși atât codul austriac cât și cel francez prevăd pedepse grave pentru nimicirea artificială a foetusului, totuși poporul francez practică acest păcat, care e desigur culmea imoralității, și îl practică de teama divizibilității, de frica sărăciei. La engleji, unde nu există divizibilitate, nu există nici acest vițiu, de aceea poporul englez se-nmulțește, se colonizează în toată lumea și e poporul economicește cel mai puternic de pe glob.

Ideea că prin maiorat s-ar băga vrajbă între frați, ba între părinți și fii, e ieftină și neadevărată, decât doar pentru grecii din Bizanț. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau îi ucidea ca să se folosească singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinților pentru acelaș motiv; la alte popoare nu se întâmplau acestea. La români bunăoară exista până mai alaltăieri nu maioratul, ci minoratul, după obiceiul pământului.

Tatăl de familie își însura pe toți fiii și-i așeza cum putea, adecă-i regula cu ceea ce în dreptul vechi român se numește peculium; iar fiul cel mai mic moștenea așezarea și lanul părintesc. Cu toate acestea se va afla arareori cazul în care frații mai mari ar fi urgisit pe cel mai mic pentru patrimoniul părintesc.

Hazlie e asemenea observația „Românului“ că instituția maioratului ar fi jidovească. Dacă popoarele europene — toate fără escepție — ar fi compuse numai din jidani, atunci da. Dar maioratul l-au avut toate popoarele moderne, unele în timpuri mai depărtate, altele și-n ziua de azi, și aceasta e una din cauzele pentru care au înflorit toate, iar dacă azi în multe părți ale Europei el nu mai e necesar, cauza e că punctul de gravitație al statelor nu mai este agricultura, ca la noi, ci industria: nu satul, ci orașul.

Dar la noi? Orașele din Moldova sunt jidovești, Bucureștii chiar par aproape un oraș german, prin porturile Dunării averea și influența în mare parte e în mâna grecilor, încât poporul românesc a rămas din nefericire restrâns la sat.

Nu zicem că nu trebuie să facem tot ce ne stă prin putință pentru ridicarea unei clase de mijloc pozitive la români, dar deocamdată puterea țării noastre e satul și acolo trebuiesc puse pârghiile de ridicare.

*
Lăsând deci la o parte toate obiecțiunlle sentimentale cât și cele de morală, despre care am văzut că sunt false, să stabilim mai întâi metoda cercetării noastre.

Aci vom căuta să constatăm în prima linie următoarea deosebire între două maniere de-a privi natura statului și științele cari-l ating. Maniera întâia e cea veche franceză din timpul enciclopedeștilor, raționalistă și deductivă, care stabilește că libertatea de dispunere a individului primează orice alt interes și că statul cată să fie oprit de-a esercita vro tutelă oarecare, fie asupra individului, fie asupra claselor. Stabilind principiul că omul e născut cu drepturi imprescriptibile, toate mărginirile acestor drepturi se consideră sau ca o uzurpare, sau ca niște concesii făcute de individ societății.

A doua manieră de-a vedea, inductivă, deci bazată numai pe esperiența faptelor, privește statul ca pe un product nu al rațiunii sau al unui contract sinalagmatic, ci al naturii, și caută să stabilească atât legile după cari el se dezvoltă cât și elementele din care se constituie.

Ea vede în libertate nu ceva înnăscut, ci din contra ceva câștigat cu timpul, nu o substanță, ci o serie de acte de eliberare, adică de accidente câștigate de către om, carele dintru început, sub aparența unei absolute libertăți chiar, nu era în realitate decât sclavul naturii și al semenilor săi.

Din acest punct de vedere trebuie privit și proiectul de față. Trebuie studiată natura obiectului despre care tratează, deci natura micului imobil rural.

În cuvântul imobil e cuprinsă deja natura. Nestrămutat, neaugmentabil. O nație care posedă un milion de lei poate poseda pe viitor o sută de milioane fără ca să-i fi luat de la cineva; ea nu va putea nicicând face ca un pământ de zece pogoane să fie mai mare, nici ca țara ei să fie mai mare decum este, afară doar de cazul anormal al războiului, când în fapt țara originară tot nu sporește, ci i se adaugă altei țări, scăzându-se ale altora.

Un pogon e un pogon și s-a mântuit — acel un pogon nu-l putem nici întinde, nici strâmta, nici adăuga, nici scădea, el rămâne în vecii-vecilor atât de mare pre cât este. Este însă tot astfel cu averea imobiliară? Pe-o pânză de o întindere de un metru și de-o valoare de un franc mâna unui pictor poate zugrăvi un tablou care să prețuiască 10.000 de franci. Omul care nu va fi nicicând în stare a face dintr-un pogon două, e însă în stare, punând banul său numai în mișcarea cuvenită, să facă din o sută de franci o mie. Permită-ni-se spre ilustrare un paradox. Între un țăran care are 2 stânjeni de pământ și unul care n-are nimic care-i mai bogat? Noi găsim că cel care n-are nimic. Cel care n-are nimic nu visează să esploateze un teren atât de mărginit, ci caută o treabă oarecare; cel ce are doi stânjeni, având închipuirea că posedă ceva, rămâne lipit toată viața lui de cei doi stânjeni și pururea sărac.

Cine vede cum în Ardeal, în urma divizibilității, au ajuns pe alocurea moșiile țărănești de câte doi-trei stânjeni, cine vede apoi că urmarea divizibilității e curat proletarizarea populației acela va înțelege de ce un popor cu oarecare tendință de a se-nmulți, ca cel românesc, trebuie să cază la cumplită sărăcie, cum alte popoare mai temătoare de mizerie — francejii de ex. și sașii din Ardeal — ajung de spaima divizibilității la sistemul periculos al avortării artificiale, la sistemul numai al celor doi copii. Și acest sistem e deja întrebuințat și la noi, nu la țărani, dar în clasele mai culte, a căror trebuințe întrec puterea lor de preducțiune și pentru cari copiii mulți ar fi o sarcină cu neputință de purtat. Vorbim aici de un secret public pe cari nimeni nu l-a atins și pe care îl pomenim numai pentru a arăta la ce căi periculoase de mântuire duce în genere divizibilitatea averii — dar încă divizibilitatea micelor bunuri imobiliare?

Așadar pământul nu se poate nici lărgi, nici lungi din cât este. Dar, din contra, oamenii au tendința de-a se înmulți. Împărțindu-se și subîmpărțindu-se mereu suprafața de pământ între un număr din ce în ce mai mare de oameni e evident că, deși acești oameni vor avea aceleași, ba poate mai multe necesități decât părinții lor mai puțini la număr, totuși averea lor imobiliară va deveni din ce în ce mai mică. Care va fi rezultatul? Sărăcirea tuturor, proletariatul tuturor. Nu credem însă că cineva să susție că proletariatul e idealul la care tinde un stat.

Așadar divizibilitatea averii e bună la cea mobiliară, care se poate înmulți în infinit, nu însă la cea imobiliară, care prin chiar natura ei nu se poate augmenta.

Să ne închipuim de pildă o insulă de 40 pogoane, proprietatea lui A. Acest A are patru fii, va să zică în generația a doua fiecare va avea numai câte 10 pogoane, deși fiecare din acești fii are aceleași trebuințe ale traiului ca și A. Dar fiecare din acești fii are asemenea câte patru copii. Iată deja în generația a doua, fiind bătrânul A în viața încă, redusă suprafața de hrănire a fiecărui individ de la originarele 40 de pogoane la 2,5 pogoane. Și cu toate acestea nepotul nu se va putea sătura dintr-o pâine de 16 ori mai mică decât aceea din care se hrănea bunu-său. Va să zică dintr-un om cuprins și cu dare de mână ne trezim peste 40 de ani cu 16 săraci cari s-ar bate ei în de ei pentru pâinea de toate zilele, rămânând ca să învingă cel mai tare sau cel mai viclean. În cazul întâi e gata războiul civil, în al doilea demagogia.

Care ar fi dar urmarea neadmiterii acestui proiect de lege? Aceea că peste 50 de ani în genere n-ar mai exista o clasă țărănească în România, ci numai o turmă de adevărați proletari cu nominala proprietate de câte doi-trei stânjeni de pământ. Copiii acestor oameni, rău hrăniți, rău îngrijiți, vor merge din treaptă în treaptă mai jos în privirea organismului, încât ne-am pomeni într-o zi cu o generație de microcefali, precum se află deja îndestui prin orașe.

Care ar fi urmarea admiterii legii? Întâi persistența unei clase certe și totdauna avute de țărani. Copiii acestora ar avea până la maioritate toate cele trebuincioase, deci condițiile materiale ale unei dezvoltări normale a organismului lor. Înzestrați cu această armă de căpetenie în lupta pentru existență, adică cu sănătate și tărie fizică, din momentul în care n-ar mai avea nevoie de razimul casei părintești ar căuta de lucru. Fie că ar deveni arendași de parcele ale moșiilor particulare, fie că ar lua pe seama lor parcele din moșiile statului, ei astfel ar avea totdauna pe de o parte un razim în casa părintească, totdauna relativ mai puternică, pe de alta și-ar lua nădejdea de a trăi pe o fracție subdivizată de imobil de câțiva stânjeni, pe care n-ar fi în stare de a-și întemeia un cămin.

Trebuie să mai amintim că, pe când un imobil prea mic nu e în stare nici să hrănească pe proprietarul lui, unul mai mare îi dă putința de a face economii, de a strânge bani și acești bani se înțelege că s-ar împărți în mod egal între toți fiii.

*
Dar și un alt punct de vedere ni se mai prezintă.

Ce e de făcut cu moșiile statului? Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. Cu toate acestea singurul viitor posibil al acestor moșii e ca ele să fie parcelate în mod sistematic și cumpărate, fie prin anuități, fie pe prețuri de plătit înainte de către țărani. Las' că pentru vânzarea lor, așa mari cum sunt, nu se găsesc capitaluri mari, dar chiar dacă asemenea capitaluri s-ar găsi, ele vor fi străine, ba mai rău decât străine, jidovești. Din contra, pentru proprietăți mici se grămădesc la noi în țară cumpărătorii, pentru parcele în fine plătibile în anuități am avea pe toți membrii familiilor țărănești cari nu sunt primogeniți. Iată dar perspectiva cea mai folositoare de a desface proprietățile statului în modul cel mai folositor nației și poate cel mai folositor visteriei.

Așadar efectele practice ale primirii acestei legi ar fi:

1. Întărirea unei clase țărănești avute și neatârnate.

2. Desfacerea cea mai folositoare a bunurilor statului

3. Înmulțirea populației rurale; și, ca urmare,

4. Cultura intensivă a moșiilor mari particulare.

*
Obiecțiunea cum că prin aceasta cea mai mare parte a țării se detrage comerțului nici e serioasă, nici e patriotică. Înainte de toate imobilele în genere n-ar trebui să fie obiectul speculațiunilor comerciale.

Negoț va să zică schimb de producte, fie industriale, fie brute. A vinde o moșie nu va să zică însă a schimba un product pe altul. De aceea e bine să restrângem noțiunea negoțului la ceea ce însemnează într-adevăr și să nu credem că negoțul poate înflori prin speculațiunea de imobile rurale. Prin aceasta totalul averii naționale nu se va urca nicicând, ba din contra va putea să scază, căci se operează asupra unui obiect a cărui valoare internă nu e accesibilă de o augmentare în infinit.

*
Foloasele politice pentru partide cari ar rezulta din admiterea acestui proiect sunt nule. Prin aceasta colegiile nu se înmulțesc, deputații acestor colegii nu devin altceva decât ceea ce sunt până acum, adecă candidați numiți cu teșcherea ministerială, c-un cuvânt nici partidul conservator, nici nuanțele liberale nu pierd și nu câștigă prin admiterea acestui proiect. Din contra, prin modificarea art. 7 a câștigat partidul roșu, căci evreii sunt în toate țările din lume liberali, deci și la noi vor fi tot astfel. Prin urmare dacă liberalii pot face un bine general fără ca ei să piarză ceva, dacă pot da o probă de patriotism care politicește să nu-i coste nimic, n-au decât să admită proiectul, căci noi suntem departe de orice gelozie și ne e cu totul indiferent care partid va vota o lege care e în interesul general al țării. Am aprobat legea în contra uzurei, deși pornită din inițiativa roșilor, vom aproba și un vot dat pentru acest proiect.

Ultima noastră considerație, foarte gravă dacă se va uita cineva bine, e însă următoarea:

Din cauza unei țesături întregi de nenorocite împrejurări statul nostru este slab în afară și, ferească Dumnezeu, dar poate să i se întâmple ceea ce li s-a întâmplat în lumea aceasta și altora, de exemplu Poloniei sau Hanoverei.

Într-un asemenea moment proprietățile statului ar deveni un adevărat dezastru pentru naționalitatea noastră. Ele ar deveni proprietățile unui stat străin, care le-ar coloniza cu străini și astfel în corpul compact încă al naționalității noastre ar intra colonii străine, precum au intrat de exemplu în proprietățile statului din Basarabia, în proprietățile mănăstirești din Bucovina. Aceste moșii s-ar pierde așadar fără de nici un folos, din contra, spre pieirea noastră.

Luptăm ca aceasta să nu fie nicicând, dar în lupta noastră putem fi învingători, putem fi învinși și, precum un general bun, chiar sigur de victorie, va căta totuși întotdeauna să-și asigure retragerea, astfel prevăzătorii oameni de stat caută să gândească și la cazul cel mai rău care i se poate întâmpla națiunii lor. A vorbi mai pe larg asupra acestui lucru ni se pare și imprudent și zadarnic. Dar, considerând vremile grele în care trăim, și posibilitatea oricât de mică a pierderii cauzii noastre, parcelarea sistematică a acelor moșii ni se pare o mare asigurare pentru împrejurări grele ale viitorului. Ca să nu lăsăm neesplicat nici un cuvânt, adăugăm că sub parcelarea sistematică înțelegem pe aceea care, îndeplinindu-și scopul, n-ar îngreuia gospodăria statului și nu i-ar micșora veniturile. Reproducem aci proiectul d-lui Carp împreună cu espunerea de motive citită în ședința Adunării de la 11 decemvrie.

Mihail Eminescu - Timpul, 19 decembrie 1879

vezi mai multe texte de: Mihai Eminescu