Un copil numără stelele, primul capitol, traducere Adina V. - Menelaos Ludemis

Vântul sufla de parcă își propusese să aprindă undeva un foc enorm pentru a încălzi lumea. Pentru că în toamna aceea, sărmana lume se răcise. Se răciseră și casele din oraș. Se înghesuiseră acolo, deasupra picioarelor muntelui încă din timpurile vechi și acum regretau. Însă era prea târziu. Acum alcătuiau un oraș. Se ridică și pleacă așa ușor un oraș?
Însă, ca să spunem adevărul, frigul nu avea motiv să se instaleze atât de devreme. Nici vremea nu era potrivită, înghețurile fiind încă departe. Se închegau râurile și se legau apele. Acestea erau treburile de iarnă ale vântului. Dar în luna septembrie nu se întâmplă astfel de capricii. Vânturile sunt încă slabe. Miros a fructe coapte, nu aduc nori cu ele, se duc ușor, la fel ca și copiii desculți.
Iată, la fel ca aceste copil desculț care aleargă în seara asta pe strada ce duce spre oraș. Aleargă pentru că îi e frig și vântul îl împinge de la spate. Numele lui este Melios, dar nu asta e important, deoarece nimeni nu-l întreabă cum îl cheamă. Acum trece drumul cel mare cu copaci, drum care desparte orașul în două. Este un drum bine bătătorit. Vara se simte puternic parfumul copacilor și al grădinilor de la marginea lui. În fiecare duminică este udat din plin cu un butoi găurit încărcat pe o bicicletă, ca să nu prăfuiască fustele fetelor. Un obicei foarte bun...pentru că altfel fetele s-ar putea să nu iasă la plimbare și atunci ce bucurie ar mai prilejui un drum străjuit de copaci, fără fete?
Băiatul cel desculț a ajuns acum la podul unde drumul se întâlnește cu râul. Pe aici va trece pentru a se pierde în mahalalele întunecate. Pe aici, pe acest pod vechi a cărui temelie tremură din cauza apei grăbite. Acest râu, de mâine va intra în mica lui viață pentru că, puțin mai jos, udă spațiile albe care încercuiesc curtea școlii. Șerpuiește în jurul clădirii albe legând-o parcă cu o fâșie de apă albastră. De aici, se vede foarte bine acoperișul cel roșu al clădirii, cele două coloane care stau drepte în fața porții, ferestrele largi...Ce frumos o să fie acolo mâine...Copii vor avea șepci pe cap și vor vorbi cu un aer serios.
Această școală era aidoma visului său. Exact așa de albi erau pereții și așa străluceau ferestrele în nopțile singurătății sale.
Cine este acest copil? Dar cine altul, dacă nu Krif?... numele pe care îl dăduseră sătenii datorită beteșugului său. Vocabularul său era compus în mare parte din cuvintele singurătății, așa cum i-au fost strecurate de o altă carte ce, acum, rămăsese undeva, în urmă. Krif a crescut, în curând obrajii săi se vor acoperi de fire de păr, Au trecut exact trei ani de atunci, copilul s-a înălțat, a devenit și mai palid, dar nu a luat în greutate, a înfruntat greutăți, dar nu a cedat. În toți acești ani a căutat să găsească puțină căldură. A plătit pentru bucățica de pâine cu sudoarea lui care încă mirosea a lapte. Iată cine este acest copil, acel Krif din cartea anterioară care nu găsise satul unde copiii erau veseli pentru că norii pe care-i urmărise fugiseră.
Ce a făcut în toți acești ani? Nimic. A adunat învățăminte și amar. A vrut să fie mai bun și nu a știut cum. A căutat orășelul visat, dar s-a rătăcit pe drum. Ce să facă, deci? Într-o zi s-a chinuit să afle răspunsul, s-a așezat și gândurile i s-au împletit, așa cum țiganii împletesc coșurile. Într-un final a găsit răspunsul: va deveni prieten cu cărțile, va căuta să afle ceea ce adulții i-au ascuns până acum, va deveni prieten cu desenele, cu acei mici bunici „de hârtie” care stau pe genunchii tăi și îți spun povești fără să te rogi prea mult de ei.
Dar în satul unde lucrase de mic nu exista librărie. Trebuia să roage pe unul din bătrânii care mergeau la oraș să vândă porumb, să îi aducă o carte. Și într-o zi, asta s-a întâmplat. A găsit un bătrânel, i-a pus în palmă câteva monede și „te rog”, i-a spus, „dacî găsești, acolo unde te duci, o carte cu povești frumoase, adu-mi-o. Te rog mult.”
Bătrânul s-a uitat la monede, le-a răsfirat în palmă, a întors una cu degetul, să vadă ce are pe spate, și-a netezit cu degetele mustața... și i le-a dat înapoi. „Ia-le, i-a spus. Dacă în carte sunt povești frumoase, o să mi le citești și mie, astfel o să fim chit. Dacă nu sunt povești frumoase, o să-ți tai o ureche”. Copilul s-a înspăimântat. Atunci, bătrânul a început să râdă. „Haide, liniștește-te. Nu îți tai o ureche, îmi dai o monedă, de acord?”
După trei zile i-a adus o carte, puțin mai groasă decât Evanghelia, și i-a dat-o. „Am întors-o pe toate părțile, nu am înțeles nimic. Ia vezi tu, poate pe tine te cunoaște și vă puteți înțelege.”
Copilul a deschis-o tremurând. Era ca o căsuță mică. „Istoria lui Sindbad marinarul” scria pe prima pagină. Asta era! Copilul a început s-o citească, și a citit, a citit... toată iarna. A citit-o și răscitit-o până a știut-o pe de rost. Bătrânelul care i-o adusese l-a ascultat și mustățile lui tremurau de plăcere. „Frumoasă carte”, spunea. Doar că avea o ciudățenie. Spunea povestea doar cui dorea asta.
Până să se termine anul, citise pe nerăsuflate cam zece cărți. Atunci a început lumea să vorbească despre el. A aflat și învățătorul satului și a cerut să-l cunoască. Astfel, copilul a îmbrăcat o cămașă de-a tatălui său și s-a dus.
- A, ia vino aici, i-a zis dascălul. Tu ești cel care spune povești?
- Nu am nicio vină... răspunse copilul.
- Dar cine ți-a zis că ai vreo vină? Este foarte bine ceea ce faci. Dar de ce nu vii să te înscrii la școală, să înveți mai mult? Sau nu îți place școala?
Să învețe! Dacă îi place școala! Dar existau învățăminte mai dulci? Cum însă să le cunoască? El învățase să citească pe fugă, puțin de-aici, puțin din altă parte. În timp ce pășteau vițeii iarba grasă, el citea cărți. Dacă i-ar plăcea școala? Ce întrebare e acesta? Dar în câte bucăți se poate împărți un om? Pentru că, vezi, școala se face în timpul zilei, în toată lumea asta. Își deschide porțile dimineața, odată cu staulul. Unde să meargă, aici sau acolo?
El merge cu cireada. ca să câștige niște bănuți din această muncă grea, bănuți pe care-i adună unul câte unul așa cum furnica adună grăunțele. Are niște planuri... Intenționează ca atunci când va aduna o sumă mai mare, să se ducă la dascăl și să-i spună: „Poftim, ia-i și învață-mă...” Speră că nu-l va da afară. A auzit el că dascalii sunt oameni binevoitori și că nu-l vor mustra.
Și acum, poftim, se afla în fața dascălului. Norocul său i-l adusese în față. Dascăl adevărat, cu ochelari. Ba chiar l-a chemat și la el acasă. Atinge cu palma săculețul cu bani din buzunar și-l mișcă ușor.
- Ce zornăi? întreabă dascălul.
- Bani.
- Unde i-ai găsit?
- I-am câștigat.
- Și de ce îi zornăi?
- Sunt pentru învățătură. Dar nu sunt mulți. Dacă voi strânge suficienți, voi veni să mă înveți, dascăle. E bine așa, domnule dascăl?
- Dacă e bine?...
Dacălul și-a dus mâna la față, de parcă îi intrase ceva în ochi. Apoi l-a privit pe copil, adânc.
- Deci... începu să-i vorbească, iar vocea era cumva altfel, mai răgușită.
- Lasă... lasă-i acolo și mergi... Mâine, după ce duci vițeii la iesle, vino... îi spuse.
- Să iau tăbliță, dascăle? Să iau foi, creioane?
- Nu, nu, dragul meu copil... care e numele tău?
- Melios.
- Nu, Melio.
Și iar, vocea lui era schimbată, parcă și mai răgușită.
Copilul a ezitat un pic. Apoi, a scos banii din buzunar, i-a lăsat pe masă și a plecat. Dascălul nici nu s-a întors, continua să privească pe fereastră, de parcă, afară se ivise deodată, o lume nouă.
De a doua zi a început să meargă la el. Imediat cum aduna animalele, le adăpa și apoi le lega la iesle, își spăla părul cu o cană de apă rece, se ștergea, ascundea la piept hârtiile și pe furiș, încet, o lua spre casa dascălului. Conveniseră împreună să nu afle nimeni secretul lor.

Dar într-o seară, în timp ce împingea ușa hambarului ca să meargă în pod să doarmă, a văzut că lampa era aprinsă. Cine era, oare, acolo? Copilul a mers în vârful degetelor, apoi a urcat cele câteva trepte...
- Vino aici, auzi o voce groasă.
Genunchii au început să-i tremure. Acolo, picior peste picior, cu mâna netezindu-și mustața, îl aștepta stăpânul său.
- Vino aici... îi spuse iar. Stai jos. Unde umbli noaptea?
Copilul tremura de frică.
- De ce lași poarta de la staul deschisă? De ce faci asta?
- Ca să nu fac zgomot și să vă trezesc, îi răspunse copilul.
- Și dacă ne fură cineva animalele? Poți să-mi răspunzi? Dacă vin și ne fură animalele, cine mă depăgubește, ia zi?
- Eu... spuse copilul.
- Tu? Ia uite unde era bogătașul! Și cu ce le vei plăti, poți să-mi spui și mie?
- Nu o să le fure nimeni... îndrăzni copilul să răspundă.
- I-auzi! Și de unde știi tu asta? Ai vreo înțelegere cu hoții de animale? Ești în cârdășie cu ei! Gata, o să vorbim mâine când te voi preda poliției.
- Nu, nu am nicio treabă cu hoții de animale, nici vorbă... spuse copilul cu vocea tremurândă.
- Atunci unde umbli noaptea?
- Merg la școală.
- La școală? I-auzi! La școală zici? A înnebunit lumea! Păi bine, măi, nu pot să facă lecțiile fără mutra ta? Adică, dacă nu mergi tu să înveți, se termină lumea? Asta vreau să-mi spui, măi! Ascultă la mine! De mine nu te mai duci! Te-am luat slugă la grajd, nu să devii învățat. Ne-am înțeles? Hai, culcă-te și dormi, mâine ai treabă! Mai consumi și gazul de la lampă...
Copilul a stins lampa, s-a trântit pe paie și până dimineața a plâns.
De a doua zi a întrerupt totul, a aruncat cărțile în bălegar și acolo au rămas. A luat o hotărâre. Așa i-a fost lui scris, să fie mereu slugă la animale.
Asta i-a trecut prin minte, dar s-a înșelat. A treia zi, în timp ce se întorcea de la păscut, l-a oprit dascălul.
- Am aflat tot, bietul de tine, dar nu te voi lăsa să te pierzi. Ascultă, îți voi da eu cărțile de care e nevoie ca să înveți până vei trece toate clasele. Dacă termini școala generală și ai curaj să te înscrii la gimnaziu, continuă! Dă-l încolo pe stăpânul tău, trage tare cu școala. Uite, ia punga aceasta, în ea sunt cărțile de care ai nevoie! Haide, nu mai plânge... Mult succes, copilul meu drag!

Dascălul plecă. Ochii copilului l-au urmărit cum se pierdea în praful ridicat de cireadă.
Așa cum a spus dacălul, așa s-a și întâmplat. A citit și răscitit acele cărți până le-a învățat pe dinafară. Cum s-a făcut vară, dascălul l-a cautat.
- Am venit să văd ce ai învățat, îi spuse.
Au stat sub un păr sălbatic și au discutat. Au răsfoit și cărțile. Au vorbit despre planurile lor. Copilul acela era ca o scânteie! Dascălului nu-i venea a crede. Când s-au despărțit, totul era hotărât. În toamnă putea să meargă la oraș pentru a-și da examenele. Dascălul era decis să-i dea diploma de trecere, îl trecuse prin toată materia și pentru că fusese un elev exemplar, cuminte și silitor, nota de trecere era maximă.
Acea ultimă lună a trecut cu bătăi nebune de inimă, cu urcușuri și coborâri din cer, până a sosit toamna încărcată de roade și cu un parfum pe care, pentru prima oară, îl simțeau plămânii săi. A comandat la croitorul satului o cămașă de pânză ieftină, orice ai spune, măcar era nouă, a dat cizmarului încălțămintea ca să-i schimbe tălpile. Și-a spălat hainele, și-a încheiat socotelile cu stăpânul. Totul era în regulă. Dascălul l-a însoțit până la răscruce. Acolo și-au dat mâna. Însă în palma dascălului era ceva și din cauza asta nu putea să-i strângă bărbătește mâna.
- Ce este, dascăle? întrebă Melios.
- Ia-i. Sunt banii tăi. Să ai, acolo, la oraș, ceva bănuți. Viața e grea acolo. O să-ți trebuiască pentru chirie, mâncare, cărți. Ia-i!
A vrut să sărute mâna dascălului, dar nu o vedea din cauza lacrimilor care-i încețoșau privirea.

traducere Adina Velcea

Primul capitol din cartea Un copil numără stelele, de Menelaos Ludemis

vezi mai multe texte de: Menelaos Ludemis