Un copil numără stelele, capitolul trei, traducere Adina V. - Menelaos Ludemis

Capitolul III

Școala cea mare și-a deschis porțile în zorii zilei. Zile întregi a muncit s-o aranjeze bătrânul Thodos cu bătrâna lui, Narcisa. Curățau pânzele de păianjen și bombăneau.
Bătrâna, de la atâta praf era ca un hering dat bine prin făină. Bătrânul, cu un bâț cu șpaclu în capăt, repara crăpăturile din pereți. Se rupsese haina cea veche și două zile a pierdut încercând să rezolve problema aceasta. Da, trebuie să spunem că bătrânul Thodos nu era îmbrăcat precum ceilalți bătrâni din vechime, nu purta pantaloni sau ițari. El purta o robă albastră fără mâneci, precum acelea pe care le poartă preoții acasă, dar mai împodobită, cu câte un buzunar frumos în dreapta și în stânga. Moș Thodos ținea mult la îmbrăcămintea sa. Nu ar fi schimbat-o cu nimic, pe nicio sutană ori vreun veșmânt regesc. Narcisa purta și ea haine speciale, o fustă cafenie cu pliuri, o cămașă cu mânecă lungă, cu pieptar și bonetă, așa cum poartă servitorii armeni. Parcă erau o pereche de păsări împodobite pe care nu se știe ce furtună o aruncase în acest oraș.
Locuiau în subsolul școlii celei mari, într-o cămăruță aranjată special pentru ei.
În acea ultimă zi, s-au trezit dis de dimineață, odată cu gâinile. Au măturat, au stropit cimentul din fața școlii și au așteptat „căprițele” să vină să-i zăpăcească.
Aveau certuri zilnice cu copiii, dar sub nicio formă nu se cumințeau... Vara, când nu era nimeni care să-i chinuie, se ciondăneau între ei și pândeau să vină „drăcușorii” să-i mai dezmorțească. Devenise deja o obsesie, să se certe cu copiii, să le facă morală.
Și astfel, astăzi, după ce deschise moș Thodos școala, se duse și se așeză prevăzător în spatele porții și așteptă să vină vreun mucos care să-i dea motiv să se certe. Și iată că ocazia se ivi!
Pe drum apăru un copil slab, cu sticluța de cerneală și toate cele trebuincioase, care se duse și se sprijini de stâlpul școlii. Ah, de-ar intra înăuntru! Bătrînul așteptă să-și continue drumul,
așteptă să-i murdărească marmura... Nimic. Într-un final, văzând că nu se întâmplă nimic, decise să se ducă la el și să caute un motiv de ceartă. Tuși de două ori, își suflă nasul într-o batistă colorată și coborî.
- Ce cauți pe aici? întrebă, mijind ochii pe jumătate închiși.
- Bună ziua, spuse copilul.
„Ia te uită. Ăsta e copil educat, are maniere. Ia te uită, ține ochii plecați.”
- Pentru examene? întrebă.
- Da, domnule.
„Exact cum am zis, vorbește cu dumneavoastră.”
- Bun... și ai visat banca de la școală? Ți-era frică să o pierzi?
- Nu am ceas, domnule, răspunse înfricoșat copilul. E prea devreme? N-am știut, o să vin mai târziu.
- Vino aici... vino aici. Așa ești tu? Ca o șopârlă, Doamne. Haide, stai aici. trebuie să vină profesorii. Ești de la sat?
- Da.
- Și nu te-ai săturat de învățătură în satul tău? Ai venit să iei și de aici? Hei, vino aici, unde fugi? Te-am jignit? Bine. Îmi retrag cuvintele. Ai părinți? Bine, bine, nu te enerva. ia te uită, imediat ești gata să te umfli de supărare, ca laptele care dă în foc. Nu te mai întreb nimic. Ai grijă să avem trai bun împreună. Eu sunt adjunct aici, nu vreau probleme. Vezi fereastra aceea? Da, uită-te, e perfectă. Dar „dușmanii” mei o sparg mereu cu mingea. Te joci cu mingea?
- Nu.
- O să vedem. Îți spun de pe acum, pentru că eu sunt adjunct... Stai acum acolo, hai, repede. Vine profesorul, domnul Anahoridis.
S-au ascuns amândoi în spatele stâlpilor. Peste puțin apăru alt profesor.
- Îl vezi? Este profesorul Scamvuras. El te va examina.
Un bărbat mărunt, cu haine de culoarea muștarului și cu papion se apropie de poarta școlii.
Melios spuse. „bună ziua”.
Profesorul se opri și îl privi cu o nepăsare enigmatică.
- Bună ziua, domnule Scamvuras, spuse adjunctul și întinse mâna cu un gest amuzant și rușinat, totodată. Un an școlar bun!
Profesorul spuse „mulțumesc” și păru și acesta rușinat. Apoi se întoarse spre copil.
- Pentru examene scrise ai venit? Numele?
- Melios Kadras.
- Bun, vino în câteva minute. Să-l aduci tu, moș Thodo. Ai întârziat mult, însă...
- Nu am putut susține examenele în iunie, spuse copilul...
- Bine, o să vedem. Să așteptăm să vină și profesorul de gimnaziu.
Urcă scările și intră în școală.
- Este blând? întrebă copilul cu o voce neliniștită.
- A, băiete. Întrebi cam multe. Nu-ți spun nimic. O să afli singur. Este și nu este, depinde cum te porți. Așa nu sunt toți oamenii? În funcție de cum te porți cu ei. Și eu mă port frumos, dar cine apreciează? Și tu ești bun, dar unde e paltonașul tău ca să nu răcești acum, toamna? Știu, știu ce o să-mi spui. Nu ai pentru că ești sărac. Dar de ce ești sărac? Asta nu o știu. Eu mă opresc aici cu cercetarea mea. Când vei crește, caută tu să afli binele și pentru mine. Liniște acum, sosește responsabilul gimnaziului. Îl vezi, acela cu părul blond și fața roșie. Acesta este cel care răspunde de gimnaziu. Îți doresc succes. Eu mă duc la subsolul meu.
- Este rău, bunicule?
- Nu știu. Află singur.
Și plecă. Responsabilul se apropie, urcă scările, privind în sus și întră. Era un om greu, cu piept masiv și sprâncene albe. Peste câteva clipe apăru iar moș Thodos.
- Pssst... copile. Apropie-te. Te așteaptă înăuntru domnul profesor. Să mergi încet, să nu faci zgomot. Ia stai! Nu știi ce înseamnă „să mergi încet”?
- Sunt grele tălpile încălțămintei , spuse copilul. Nu pot să merg fără zgomot.
- Încearcă, niciodată să nu spui că nu poți.
- Încerc, dar nu pot.
- Atunci, hai, intră. Și să fie cu bine, succes.
Melios întră pe ușa pe care i-o arătase. Înăuntru era liniște. Băncile așteptau înșiruite ca niște faguri goi de miere.
Profesorul privea pe geam afară. Ochii copilului îi cercetară chipul tras de culoare smeadă, părul drept, des, vârsta greu de apreciat.
- Ai venit? Stai acolo, spuse. Nu, acolo, în prima bancă.
Apoi se duse la catedră și se uită la el.
- Ai diploma de final de an la tine?
Copilul o trase ușor dintre hârtiile sale și i-o întinse.
- A... făcu profesorul și se aplecă pentru a vedea mai bine. Mediile tale sunt bune. Și nota la purtare e bună. Foarte bine.
Împături hârtia și se jucă cu ea, împingând-o dintr-o parte în alta. Apoi merse iar la fereastră și privi afară.
Melios crezu că nu va mai pleca de la fereastră, că îl va prinde înserarea acolo. Cât timp a trecut așa, nu știa. Deodată se auzi un cocoș cântând. Nici acum nu se va dezmetici să plece de la fereastră?
„Nu, nu s-a dezmeticit nici acum. Regretă, cumva? Oare a uitat că e profesor? Cât va mai dura situația asta?”
Dar nu mai ținu mult. Înainte ca Melios să intre în panică, profesorul se întoarse.
- Unde sunt părinții tăi?
Melios ezită o clipă. Apoi spune:
- Nicăieri.
- Atunci, cine are grijă de tine?
- Eu.
- Și cine te-a învățat să citești?
- Eu.
Papionul se mișcă deodată în sus și în jos la gâtul profesorului. Se duse la catedră, deschise o carte și luă o foaie de acolo, scrise cam douăzeci de rânduri și i-o dădu.
- Acestea sunt întrebările. Transcrie-le frumos pe hârtia ta și sub ele să scrii răspunsurile. Să te gândești bine înainte să le scrii.
Se duse la catedră, deschise o carte și începu să citească.
Întrebările erau floare la ureche pentru Melios. Se așeză și le scrise imediat. Apoi, a scris răspunsurile, a îndoit foaia și s-a uitat la profesor.
- Ce s-a întâmplat/ făcu acesta la un moment dat, de parcă atunci îl vedea prima oară. De ce nu scrii?
- Am scris.
- Bun. Acum scrie și răspunsurile.
- Le-am scris.
- Cum???
Profesorul se ridică.
- Nu e posibil. Nu se poate! Dă-mi să văd.
Lua hârtia, citi, își puse palma la gură de vreo două ori, apoi lăsă hârtia pe catedră.
- Te felicit, spuse serios. Mi-e teamă, însă, că nu ai aprofundat îndeajuns materia clasei a șasea. Îmi place că ai o memorie foarte bună, dar eu nu încurajez învățatul mecanic. Ai învățat ortografia?
- Nu, domnule.
- Și totuși, ai foarte puține greșeli. Acum să trecem la examenul oral.
O jumătate de oră mai târziu, întră în sală directorul.
- Domnule director, spuse profesorul cu un aer mirat. Am terminat.
- Cum s-a descurcat?
- Bine... îndrăznesc să spun că foarte bine.
- Hm... ia să văd. și luă să examineze hârtia. Hm... făcu din nou. Și la oral cum s-a descurcat?
- Îndrăznesc să spun că....
- Bine. Tu de ce ai venit așa de târziu?
- Domnule... spuse Melios și înghiți în sec. Nu am știut. Am venit de la sat.
- Nu mă interesează. Trebuia să știi. Ai rămas repetent în vreo clasă?
- ...
- De ce nu răspunzi?
- Nu am rămas.
- De ce ai ezitat? Ai absolvit cei șase ani integral?
- Nu... nu...
- Ce „nu”?
- Nu am... mers la școală deloc.
- Cum?! Deloc? Domnule Scamvuras, ce descoperire mai e și asta?
Bietul domn Scamvuras... Ar fi preferat să fie el în locul copilului. Papionul se mișca agitat și aproape că îi sugruma gâtul. Rămăsese la catedră și privea când la director, când la copil.
- Nu am prevăzut o situație asemănătoare, domnule director. Recunosc că e surprinzător.
- Cum „surprinzător”, domnule Scamvuras? Aici e vorba de o înșelăciune. Să notați numele dascălului care i-a semnat diploma de studii.
Deodată se întoarse spre copil.
- Cum îndrăznești, tinere, să înșeli întreaga comisie? Ei, de ce taci? E tăcerea celui vinovat! Încetează să plângi!
Deodată, copilul își ridică capul și îi privi cu ochi furioși.
- Nu, domnule. Nu plâng! ... De ce aș plânge? Nu sunt vinovat cu ceva și nici nu am mințit. De ce nu acceptați examenul meu, domnule director? Asta mi s-a predat, asta am învățat. De ce nu acceptați? este diferită învățătura la sat? N-am avut bani să merg la școală și am învățat pe câmp. E rău așa ceva? Acum îmi spuneți că nu pot să trec mai departe.
- Tăcere!
Directorul era vânăt de furie.
- O să plec, spuse Melios. Și o să spun oricui mă va întreba, că am strâns cândva bani ca să merg la gimnaziu, dar nu m-au acceptat pentru că tot ce știam învățasem pe câmp și aceste învățături nu au trecere la oraș.
- Uite, prietene, ce tupeu! Te-am întrebat numele celui care te-a asitat ca să îl menționez la minister. Cer să îmi răspunzi imediat! Restul nici nu contează. Ei? Aștept. De ce nu răspunzi?
- Se pare... înterveni profesorul, se pare că a uitat numele dascălului. Nu e așa, copile?
- Nu... spuse Melios. Îl știu!
- Și de ce nu îl spui? strigă directorul și se întinse să-l prindă de ureche.
- Pentru că nu sunt trădător, răspunse Melios și o luă la fugă.
Directorul alergă după el.
- Vino aici, imediat! Stai, oprește-te!
Melios sări câte două scări deodată.
- Adjunctule, oprește-l!
Melios coborî furios scările. Ajunse în fața porții, dar ceva o bloca. O haină lungă, albastră.
- Ia vino aici, mucosule. Tu erai cel așa cuminte??
- Ține-l, strigă de sus directorul.
- Lasă-mă, îl rugă copilul. Moș Thodo, tu ești om bun, lasă-mă.
- Te-aș fi lăsat, copile, dar dup-aia mă concediează... și ce va mânca baba mea? Nu mă lovi cu picioarele.
- Bunicule, lasă-mă, altfel te mușc.
- Stai cuminte.
- Îți spun pentru ultima oară, lasă-mă.
- Taci, am spus.
- Ei, atunci, poftim!
Cum ținea sticluța cu cerneală, i-o aruncă cu putere în ochi. Bătrânul îl lăsă ca să-și ferească ochii cu palmele și în timpul acesta copilul se făcu nevăzut. Înainte de a coti pe drum, apucă să-l vadă pe director cum își mișca brațele ca un nebun, sus, pe scara de marmură.

vezi mai multe texte de: Menelaos Ludemis