Un copil numără stelele, al doilea capitol, traducere Adina V. - Menelaos Ludemis - Menelaos Ludemis

Capitolul II

Și iată-l, în seara aceata, cum stă pe pod și se uită la școala cea mare. De acolo începea orașul cel vechi, cu mucegaiul său, cu casele mari și cu străduțele pietruite. Se așeză pe bordura podului și se încălță. Își umezi palmele cu apă pentru a-și curăța praful de pe haine. Apoi, își aruncă geanta pe umăr și porni să umble pe alei.
Unde se ducea? Nici el nu știa. Căuta o casă. O casă săracă, cu o gospodină binevoitoare și chirie mică, care să-l accepte fără să strâmbe din nas. Dar cum ar fi fost posibil așa ceva, doar nu scrie pe fiecare ușă cum este casa, ce fel de om este proprietarul. Toate casele sunt pietruite pe dinafară, au scânduri închise la culoare și pietre, ferestrele sunt vechi și scorojite, au un aer învechit și în acel moment al zilei, niciun sunet din răzbate din interiorul lor. Tălpile noi ale încălțămintei pocneau pe caldarâm, iar el căuta cu privirea ușile, poate găsea vreuna deschisă unde să apară o gospodină cu privire binevoitoare. Speranță inutilă. Aceste sate, construite la munte, se tem de frig ca pisicile. Odată cu prima rouă de toamnă, devin pustii, străzile se golesc de oameni, de parcă ar fi absorbiți de case, și cum apune soarele, casele sunt baricadate, de parcă ar fi în carantină.
Bietul Melios rătăcea pe alei în sus și în jos și nu avea curajul să bată la nicio ușă. Dar ce să facă? Peste puțin se va întuneca de-a binelea și îl vor încolți câinii de pe drum. Văzu un perete alb și oftă. Ușa era închisă, ca gura unui mort. Nu cumva era un cimitir acest oraș? I se păru că ceva se mișcă pe drum. Melios se opri în loc. Apăru o femeie masivă care se opri în fața lui.
- Ce cauți aici? îl întrebă.
Ochii ei erau rotunzi, cu pleoapa inferioară puțin umflată. Nu părea să fie prietenoasă.
- Bună seara, spuse copilul.
Femeia s-a aplecat să-l vadă mai bine.
- Aaa, bună seara. Deci, ce cauți pe aici?
- Caut o casă.
- O casă? Pentru ce?
- Caut o cameră, să stau cu chirie.
- A, deci așa. Cauți o cameră cu chirie. Și cu ce vei plăti chiria?
- Cu banii mei.
Și își atinse buzunarul.
- Deci cu banii tăi... De... nu știu.
Și plecă. Nu cumva era o fantomă?
Melios începu să fugă, dacă veneau mai multe fantome și îl lăsau fără glas? Auzise de la niște bărbați că așa se întâmplă. Trebuia să găsească o casă, să intre în ea cât mai rapid. Chiar dacă era un necunoscut, chiar dacă era încuiată. Își mijă ochii și zări o ușă. Dinăuntru se auziră niște pași.
- Cine este? întrebă cineva.
- Eu, spuse Melios.
- Cine ești?
- Eu... un străin. Deschide, tușă.
În spatele ușii nu se mai auzi nimic, de parcă persoana se gândea ce să facă.
- Ești copil?
- Da, copil...
Iar se lăsă liniștea în spatele ușii. Apoi, pașii se auziră din nou, parcă mai aproape.
- Așteaptă...
Se auzi lacătul, apoi ușa se crăpă puțin, și o pereche de ochi bătrâni începură să-l analizeze. Simțea cum ochii aceia îl înțeau ca niște ace, de parcă ar fi fost o îmbrăcăminte ruptă pe care aceștia o coseau.
- Se face frig... spuse copilul, cu voce înceată.
- Da, se face, răspunse femeia. Dar ce să-ți fac? Sunt singură, soțul meu e la arat.
- Lasă-mă să intru, tușică, îl voi aștepta. Vreau o cămăruță cu chirie, cu banii mei voi plăti. Nu sunt hoț. Am venit ca să merg la școală.
- Bine, răspunse femeia, fără chef. Intră, stai până când vine bărbatul meu. Însă să știi că nu avem cameră de închiriat. Hai, intră. Să fim înțeleși, nu îți promit nimic. Te-am poftit să intri ca să nu îngheți afară. Hai, lasă jos bocceaua, pune-o acolo, și ia loc. Trebuie să apară și el. Da, da, ia loc acolo... Ascultă, dacă vrei... vino aici, mai bine, în cămăruța asta, ia și desaga cu tine, Eu mă duc să gătesc. Fii atent, nu am făcut nicio înțelegere cu tine.
Melios se strecură în cămăruța pe care i-o arătase femeia. Nu avea lumină, doar două, trei fire de lumină veneau de la lampa din bucătărie. Își puse desaga într-un colț și se așeză. Era obosit și inima îi bătea de parcă cineva, în interior, o lovea cu un ciocan. Un greiere rodea lemnul vechi al acoperișului. Să-i fie de bine, îi ținea companie. Norocosul de el, avea ce mânca, putea sta într-un loc uscat, în timp ce el... cine știe unde va dormi mâine? Femeia nu-i spusese nimic sigur, era între da și nu, și cine știe cum e soțul ei? Sunt soț și soție, familie, deci, ar trebui să fie miloși, dar cine știe cum sunt familiile în acest oraș? Dacă femeia ar fi fost simțitoare, l-ar fi rugat pe soț, l-ar fi luat cu binișorul și ar fi reușit să-l facă să-l accepte pe Melios. Dar ea era bănuitoare, avea ochii înspăimântați. Nu-i arde ei de fapte bune, A văzut el mame aruncându-și copiii în stradă, iar frații scoțându-și ochii între ei. Ce să aștepte de la o străină?
Aceasta e o casă străină, iar el un musafir pentru o noapte. Nici măcar nu i-a văzut ochii femeia, cum să-l accepte din prima? Ce, îl știa de undeva? Bine că nu l-a luat la fugă cu un retevei, bine că nu s-a întâmplat asta.
Greierele continua să roadă, ca un ceas care roade timpul, când, iată, se auziră pași pe drum. Femeia acoperi grăbită oala cu capacul și ascultă pașii grăbiți în holul mic al întrării.
Îl primi pe bărbat cu lampa, luminându-i drumul.
- Ai întârziat, spuse. Ce s-a întâmplat?
Melios ciuli urechile ca să audă vocea bărbatului. Învățase să înțeleagă cum sunt oamenii după voce.
- Nu zici mai bine cum de am reușit să ajung... zise bărbatul.
- Ce ai pățit? Doamne ferește!
- Văpaie...
- Ce spui? Doamne ferește, Maica Domnului!
- S-a speriat de umbra unei nevăstuici și era să mă arunce la pământ. Uită-te la el, îi tremură carnea de parcă îl lovești cu biciul. Am descălecat și l-am adus până acasă trăgîndu-l de ham,
- Văpaie... Văpaie, spune cu blândețe femeie. Ptrrrr....
S-au auzit niște zgomote de copite. Două animale au intrat înăuntru și s-au oprit exact sub cămăruța unde era Melios.
- Să-l leg la locul lui de la iesle? întrebă femeia.
- Da, dar adu-mi înainte niște sare de amoniac și apoi, încălzește puțin niște tărâțe.
- Să-l frecăm cu puțin oțet?
- Că bine zici, da.
Se auzi cum bărbatul încerca să liniștească animalul, apoi cum îl freca pe spinare cu oțet.
- Face pe bolnavul... spuse femeia.
- Eee, îi place să-l alintăm așa. Văpaie... hai, inspiră.
Se auzi animalul cum strănută.
- Așa, bravo! Așa, băiatul meu. Poftim, ai văzut, Areti? I-a trecut.
- Slavă Domnului!... Știi...
- Ce?
- În seara asta am primit în casă un copil sărman. Unul singur este...
- Ce zici? Să fie binevenit. I-ai pregătit ceva?
- Stai puțin...
- De ce să stau?
- Nu ți-am spus cine e.
- Oricine ar fi, e binevenit. A bătut la ușă înainte de a intra?
- A bătut.
- Atunci e un copil bun. Cei răi nu bat la ușă.
- Ascultă înainte, să-ți spun ceva...
- Hai, zi!
- E un băiețel. A bătut la ușă și a întrebat de o cameră pe care s-o închirieze, pentru că va merge la școală.
- Ce fel de copil este?
- Pare sărac. Nu l-am descusut. Are și o boccea cu haine de schimb.
- Se pare că vrea să meargă la gimnaziu.
- Așa se pare.
- Ei bine, ce i-ai spus?
- I-am zis: „Stai acolo, pe bocceluța ta, până vine soțul meu”. Am făcut bine? Știu și eu...
- Bine ai făcut...
- O să-și petreacă noaptea la noi și de mâine se va descurca singur.
- Nu te grăbi. Dacă a bătut la noi la ușă înseamnă că nu are pe nimeni alături de el.
- Așa gândesc și eu.
- Deci... Lasă, o să vedem...
- Ce? Te gândești să rămână?
- Am spus: Lasă o să vedem. Să vedem înainte cine este. Acum...altceva. Ce ai gâtit pentru seara asta?
- M-am dus să caut niște zarzavaturi, nimic. Mai aveam un pumn de fasole, asta am pus în oală.
- Este gata?
- Să mai dea un ultim clocot. Mergem?
- Mergem, mergem. Doar... dacă ai puțină apă caldă...
- Urcă, am totul pregătit.
S-au auzit pașii lor pe scări. Melios s-a ridicat de pe podea și s-a așezat iar pe bocceaua lui cu haine. Părea de treabă bărbatul. Cuvintele lui veneau din inimă... Pe măsură ce-i ascultase vorbind, teama lui se risipise. Se încălzise. Hainele lui sărăcăcioase începuseră să-i țină de cald ca o blană. Exact la timp începuse și mirosul mâncării să se răspândeacă prin casă. Ah, mâncare caldă, gătită... și o casă primitoare. Și-n casă să fie cald, ca la sânul mamei. Da. Dar îl vor chema la masă? Îi vor spune: „gustă”? Sau îl vor lăsa să se sature numai cu mirosul? Taci, Krif, nu te teme! În curând. da... Poftim, nu le auzi pașii? La ușa ta s-au oprit? Da, da.
- Băiete...
Iată, vocea gospodarului. Băiatul își îndreptă spatele.
- Dormi, copile? Scoală, hai să cinăm. Să ne și cunoaștem. Dar cum de stai așa singurel în cameră, pe întuneric? O să te dezobișnuiești să mai vezi.
Melios se ridică, se făcu că aranjează ceva, apoi ieși.
- Ia, făcu bătrânul când îl zări la lumină. Dar tu ești mărișor. Cum ai zis că te cheamă?
- Melios...
- Poftim, ce nume frumos, să fii mândru de el, lumina mea. Eu sunt unchiașul Anestis. Ea este mătușica Areti. Ia loc, așază-te aici la măsuță. Oh, așa rușinos ești? Sigur mori de foame. Femeia, o lingură pentru Melios. Hai, bine-ai venit. Bagă lingura adânc, să iei și fasole. Așa, bravo. Ah, femeie, ai făcut o mâncare dumnezeiască.
Câtva timp, s-a auzit numai zgomotul lingurilor.
Bătrânul ceru încă o porție de mâncare.
- Frigul mi-a deschis apetitul, spuse el, parcă scuzându-se. Mai vrei și tu, băiețașul meu? Nu? Bine, cum crezi.
Când au terminat de mâncat, bătrânul se duse și se așeză aproaape de sobă.
- Hai, vino aici, lângă mine. Eu o să-mi răsucesc o țigară și tu o să-mi povestești pățaniile tale. Ai venit ca să mergi la gimnaziu? Mi-am dat seama. Știi că ți-am zis asta, femeie? Deci?
- Voi da examene... spuse copilul. Întreaga vară am lucrat și toată iarna. Acum am venit pentru examene...
- Ah, ah, ah...
- Am pus deoparte câțiva bani pentru cărți și pentru chirie, o să mănânc puțin, doar o dată pe zi.
- Foarte scump, micuțule, să cumperi cărți și să înveți să scrii. Și ce vei face cu ele?
Melios nu știu ce să răspundă. Ce să facă? Ce întrebare e asta? Nu putea fără cărți, erau ca o hrană pentru el, ca pâinea, le venera. Spuse doar atât:
- Vreau să învăț... ca să pot citi cărți.
- Bun, să zicem că ai învățat, știi să scrii. Ce vei face apoi? Ce câștig ai din asta?
- Nu vreau să mai fiu paznic la vaci. Vreau să port haine curate, să scriu frumos, ca dascălii și să pot vorbi corect. Să nu se mai râdă de mine. Mai târziu, vreau să învăț și câteva din secretele pe care le conțin cărțile ca să le pot spune și altora.
- Numai pentru asta vrei să înveți?
- Se spune că dacă nu știi să scrii ești bleg.
- Hei, tu ești?
- Nu știu, poate că sunt...
- Nu vezi toate câte sunt în fața ta?
- Le văd. dar mai pot fi și altele pe care nu le văd și pe care le voi vedea după ce voi învăța să scriu.
- În mare chin ai intrat de timpuriu, fiul meu. Nu, lasă. Ești sigur că vrei să ai atâta bătaie de cap?
- Alții merg la școală. Eu nu am putut, a trebuit să adun bani. Nu mai am pe nimeni pe lume.
- Ce?? Mai spune o dată asta și-ți tai limba din gură. Nu are pe nimeni pe lume, auzi! Și eu ce sunt?? E? Nu sunt eu părintele tău? Ce am tot vorbit atâta timp? Ai uitat deja?
- O să mă... lăsați să rămân la voi?
Anestis se prefăcu supărat.
- Areti! Ia dă-mi vergea aceea ca să-l articulez un pic! Auzi: dacă-l lăsăm să rămână la noi?! Să mergi mâine să te înscrii. Și dacă îți fac greutăți, să le spui: „o să-i spun tatălui meu”. Să mergi, copilul meu, să mergi la școală. Să mergi, că poate îmi vei deschide și mie ochii, că n-am știut carte toată viața. Nu ține cont de ce am spus mai devreme. Din prostie am zis. Și acum, hai, la somn! I-ai pregătit patul, Areti? Hai, să ai o zi bună mâine, eu o să plec în zorii zilei. Dacă ai nevoie de ceva dimineață, să-i ceri mătușicii tale, hai, lumina mea, să te văd că ajungi un om învățat!
Melios a plecat fără să scoată un sunet. Ar fi avut atât de multe de spus, dar nu putea nici să deschidă gura. Și chiar de-ar fi reușit s-o deschidă, nu ar fi putut să spună niciun cuvânt, pentru că nu mai avea voce. Când a rămas singur în camăruța sa, era plin de ciudă. S-a dezbrăcat ca să se culce, dar a uitat să se descalțe. Mâinile îi tremurau. Apoi, i-a venit izbucnească în râs. Într-un final, a adormit cu ochii înlăcrimați. A visat o casă de aur, clădită pe un deal și înconjurată de jur împrejur cu gard de metal. De ani de zile se învârtea în jurul ei, căutând un mijloc de a pătrunde, până când, la un moment dat, a sărit gardul și a intrat!


traducere Adina Velcea

vezi mai multe texte de: Menelaos Ludemis