Bietul Vârtej - Marin Iorda

Într-o zi, îl găsirăm pe Unchiu tare trist și amărât. El, care era totdeauna vesel și gata să ne întâmpine cu o glumă, avea acum ochii înecați în lacrimi. Toți nepoții îl înconjurară cu drag, întrebându-l ce pricină l-a supărat așa. Ne spuse că Vârtej, câinele cel mare și frumos, a fost călcat de un automobil. Venind spre casă, pe când voia să treacă dintr-o parte în alta a străzii, fie din pricina zgomotului prea mare, fie că bietul câine era prea bătrân, n-a mai putut auzi semnalul, a fost lovit și călcat de roatele nemiloase. Unchiul l-a luat pe „rănit” și l-a dus cu trăsura la spitalul de câini, unde un doctor veterinar i-a dat îngrijirile trebuitoare. Dar bietul Vârtej fusese, se vede, prea tare izbit; avea un picior zdrobit și nenumărate răni pe trup, astfel că, după câteva ceasuri, muri, sărmanul de el, privind cu ochii săi mari și buni în ochii plini de lacrimi ai stăpânului său.

Acestea ni le povesti, cu glas îndurerat, Unchiul.
Rămaserăm cu toții îndurerați și tăcuți împrejurul său.

Bietul Vârtej! Câte amintiri nu ne legau pe noi, copiii, de el. De câte ori nu ne jucasem împreună, zburdând prin grădina cea mare a Unchiului sau înhămându-l la o cărucioară mică, în care ne îngrămădeam cu toții, claie peste grămadă, țipând și chiuind ca niște sălbatici. Vârtej, ca un moșneag cuminte și înțelegător, nu se supăra și ne făcea pe voie, vesel și mulțumit că ne poate vedea așa de bucuroși; se opintea în ulube și trăgea cu greu căruciorul cu roatele neunse și care scârțâiau grozav. Ne ocolea toată grădina, întorcând din când în când capul său mare și frumos, ca și când ar fi vrut parcă să ne-ntrebe: „Vă place?” Apoi iar pornea mai departe.

Vârtej era pentru noi nu un animal oarecare, ci un prieten scump, bun și înțelegător, gata oricând să ne intre în voie. Cât era el de bătrân, că era bătrân tare săracul – așa ne spusese Unchiul – dar zburda uneori la rând cu noi, ca un cățeluș. Câte unul încăleca pe el cum a-i încăleca pe un cal sau pe un măgăruș și îl izbea cu călcâiele în coaste. El tot nu se supăra; nu mârâia și nu lătra; mergea cuminte, ducându-și călărețul din spate încotro avea acesta poftă.

Și acum prietenul nostru era mort. Eram cu toții copleșiți de tristețe și abia de mai îndrăzneam să mai vorbim în șoaptă, fără să ne mai uităm unii la alții.

Se lăsase seara. Unchiul sta tot tăcut în jilțul său, oftând cu capul în palme. Într-un târziu începu să povestească cu glas domol și trist:
– Voi nu știți, copii, ce vechi și scumpe amintiri mă leagă de câinele ăsta. Nu puteți înțelege ce pierd eu prin moartea lui. Îmi era așa de credincios!...
– Cum așa? am întrebat cu toții deodată.
– Ascultați – răspunse Unchiul. V-am spus eu vouă odată că, de mic copil, am slujit pe vapoare, învățând meșteșugul marinăresc. Întâi am fost ajutor pe la bucătărie și-apoi marinar în lege. Am slujit pe mai multe vapoare, și de-ale noastre și străine, cutreierând toate colțurile lumii. Știți că m-am întors acasă însoțit de Vârtej, care mi-a fost un nedespărțit tovarăș.

Aflați acum și cum ne-am împrietenit.
Într-o zi, acum vreo cincisprezece ani, poposisem într-un port din Asia, pe coasta Oceanului Pacific. Era un port murdar, plin de fel de fel de oameni primejdioși, marinari din toate colțurile pământului, arțăgoși și răzbunători, gata să-ți răspundă la o vorbă cu o lovitură de cuțit.

Noaptea, cu puțin înainte ca vaporul nostru să ridice ancora și să părăsească portul, mă îndreptam pe o ulicioară strâmtă spre chei. Cerul era acoperit de nouri groși, care parcă se târau peste case, ca niște balauri fioroși. Din când în când, cădeau de sus picături reci de ploaie. În fața mea, mergeau bălăbănindu-se doi marinari beți, care vorbeau nu știu ce limbă necunoscută. Deodată, unul se opri lângă un gang întunecos și întinse mâna spre un ghemotoc negru ce se afla jos. Era un biet cățel slab, numai piele și os, care tremura ca vai de el. Matelotul îl atinse cu mâna pe cap și animalul i-o linse. Omul se plecă și-l ridică în brațe. Apoi scoase dintr-un buzunar o sticlă, desigur cu rachiu, și încercă să-i dea să bea din ea. Cățelușul începu să se zbată cu putere și nu vru în ruptul capului să înghită nici cel puțin un strop. Marinarii se înfuriară, câinele se zbătu și mai tare, lătrând cuprins de groază și, în cele din urmă, izbuti să scape din strânsoarea brațului puternic ce-l chinuia. Fugi și se ascunse sub o poartă. Dar bețivii îl urmară, vrând să-l prindă din nou. Animalul nu se lăsă; era, se vede, hotărât să-și vândă scump pielea. Și când unul dintre marinari se plecă iarăși spre el, se repezi și-l mușcă de mână. La lumina felinarului, văzui fața schimonosită de durere a acestuia. Atât i-a lipsit. Duse repede mâna la buzunar, scoase revolverul și ochi.

Nici nu știu când m-am repezit la el, lovindu-l peste mână, încât arma îi sări cât colo; ne încăierarăm și, deși erau doi, izbutii să le țiu piept. Apucai câinele și o rupsei la fugă spre port.

Începuse să plouă cu picături mari și repezi. În urma mea, cei doi marinari străini mă blestemau și mă înjurau, amenințându-mă cu moartea. Nici nu mă mai uitai înapoi. Grăbii pasul și ajunsei pe punte cu puține clipe înainte de plecarea vaporului. Mă repezii în cabină și lăsai cățelul pe pat. Mai târziu i-am dat și ceva să mănânce, căci era hămesit de foame.

În câteva zile, cățelul se împrietenise cu toți marinarii și mă-nsoțea pe punte ori de câte ori ieșeam, mânat de slujba mea de marinar. Îl botezasen Vârtej și toți camarazii de pe vapor îl srigau astfel. În câteva luni crescu și se făcu un dulău zdravăn, cu păr mare și lucios. Când ancoram în câte un port și coboram pe chei, Vârtej nu se dezlipea de lângă mine. Citeam în ochii lui atâta credință și dragoste și eram sigur că, dacă cineva ar fi îndrăznit să se apropie de mine cu gând rău, l-ar fi sfâșiat cu dinții.

Odată, nu știu după câtă vreme, pe când mă aflam într-un mic port, în piață, mă pomenii față în față cu un zaplan de marinar cât toate zilele. Acesta mă privea încruntat, cu ură. Îl recunoscui: era marinarul care în noaptea aceea, de mult, voise să-l împuște pe Vârtej. Dar câinele se așeză în față-i, arătându-și colții și mârâind înfundat. Abia acum marinarul îl văzu pe Vârtej. Fără să scoată o vorbă, se depărtă repede, amestecându-se în mulțimea din jurul nostru.
De atunci nu l-am mai întâlnit.

Anii treceau, dar de credinciosul meu câine nu m-am despărțit niciodată.
Într-un timp, mă angajai pe un vas de călători, căci vaporul de marfă, învechindu-se, fusese scos de pe linie. Bineînțeles, Vârtej veni cu mine, căci cerusem încuviințarea căpitanului să-l aduc și pe el. Se purta foarte frumos; călătorii îl iubeau, pentru că era un bun tovarăș de joacă al copiilor care alergau încoace și încolo pe covertă.

Într-o zi, pe când vasul despica valurile în larg, se întâmplă o nenorocire neașteptată. Unul dintre numeroșii copii, o fetiță drăgălașă, de vreo doisprezece ani, se suise pe grilajul de pe marginea punții, ținându-se cu mâna de un stâlp de fier. Privea în jos, spre apa care își spumega valurile, lovindu-se de pereții vasului. Deodată, fie că amețise, fie că își pierduse cumpătul, fetița alunecă, prăbușindu-se în valuri.

Toți cei de primprejur începură să țipe după ajutor. Dar în aceeași clipă, Vârtej se repezi în apă după fetiță. Fu vestit comandantul, care dădu îndată porunca să se oprească vaporul. Eu, însoțit de șase marinari voinici, coborâi într-o barcă pe apă. Vâslirăm înapoi peste valuri, cam la câteva sute de metri departe de vas. Vârtej ajunsese copila și, cu dinții, o apucase de gulerul hainei, ținându-i capul afară din apă. Când ne văzu, începu să înoate spre noi. Îi traserăm în barcă și vâslirăm spre vapor. Călătorii priveau înmărmuriți și neputincioși la cele ce se petreceau numai la câteva zeci de metri de ei.

Desigur, fără curajosul și credinciosul Vârtej, copila s-ar fi înecat. E ușor de înțeles cum am fost primiți pe covertă, când ne ridicarăm cu barca trasă de funii. Călătorii se repeziră și ne înconjurară, năpădindu-ne cu tot felul de întrebări.
Cât privește pe Vârtej, el era privit cu admirație și mângâiat de toți, măcar că era ud ciuciulete.

Cel mai vesel și mai fericit era, bineînțeles, tatăl fetiței, un american înalt, cu părul alb, om foarte plăcut la înfățișare, care părea foarte bogat. După ce-și îmbrățișă cu mare dragoste copila, mângâie și el câinele. Apoi se apropie de mine și-mi srânse mâna. Îl văzui după aceea vorbind într-un colț cu căpitanul vaporului.

Seara fui chemat în cabina comandantului.
Mai erau acolo americanul și fetița sa.
– Îți închipui cât trebuie să-ți fiu de recunoscător – îmi zise el strângându-mi mâna. Fetița mea s-a îndrăgostit de câine, încât se roagă acum să i-l cumpăr. Cât ceri pe el?
Ca și când ar fi înțeles vorbele americanului, Vârtej începu să latre puternic, lipindu-se de piciorul meu.
– Domnule – răspunsei – vedeți singur că nu ne putem despărți.
Bătrânul și căpitanul începură să râdă zgomotos. Fetița se plecă și cuprinse cu brațale ei mici capul cel mare al câinelui.
– Lasă-mă cel puțin să mă joc cu el, atât cât vom mai călători pe vapor – se rugă ea frumos.
– Cât poftești – răspunsei vesel. Mai ales că nici Vârtej nu se dă în lături de la joacă.
Fetița și câinele ieșiră pe punte, zbenguindu-se. Când rămaserăm numai noi, cei trei bărbați, americanul îmi întinse un plic.
– Mabel, fetița mea, este singurul meu copil, singurul meu prieten; este nădejdea zilelor mele de bătrânețe; mamă-sa a murit de mult. Sunt foarte bogat, după cum vei fi ghicit de altfel, dar dacă aș fi rămas fără ea, aș fi fost acum cel mai nefericit tată din lume. Dumneata mi-ai scăpat-o cu viață, așa că dumitale îți datorez toată fericirea mea. Primește, te rog, acești bani, ca o mică răsplată pentru tot binele pe care mi l-ai făcut.
– Dar bine, domnule, nu eu v-am scăpat fetița de la moarte, ci, după cum ați văzut, câinele meu!... răspunsei eu încurcat.
– Atunci – mai spuse americanul – dă-i lui banii!...
Și începu să râdă cu poftă.

Unchiul tăcu.
Într-un târziu adăugă:
– Acum ați înțeles de ce moartea lui Vârtej mă îndurerează atât și de ce am dreptul să fiu trist și să-l plâng ca pe un adevărat prieten.
În ochii lui luceau acum lacrimi.
Copiii începură să plângă, cu gândul la câine.
Bietul Vârtej!...

vezi mai multe texte de: Marin Iorda