Nos acostamos de espaldas en la hierba: tú y yo.
El cielo fundido como la cera en el ardiente sol
estaba fluyendo a lo largo de los rastrojos como un río.
Un silencio pesado gobernaba la tierra
y una pregunta cayó en la profundidad de mi alma.
¿No iba a decirme
nada la tierra? Toda esta tierra
implacablemente amplio y terriblemente mudo,
nada?
Para escucharla mejor apreté
la oreja sobra los surcos - dudoso y sumido -
y desde abajo del campos
oí tu latido ruidoso del corazón.
La tierra respondía.
Pământul
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Share: