Starea poeziei azi… - Leo Butnaru

Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitizarea actu­lui/ misterului poetic și a celui de la care pornește/ în firea căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare, o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc. Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/ mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versifica­ție.
Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își amplifică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.
Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputință în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Po­pescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi: 1. actul provoca­tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, auten­tic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeni­ozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” („Steaua”, Nr. 8, 2016).
Pe scurt, sunt tot mai acute pertur­bările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba și mai „adânc” – în mizerie, în derizoriul minimalismului, într-o oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în vorbărie, fără a ajunge la poezie/ în poezie.
A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-ca­nonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.
Extinderea, multiplicarea posibili­tăților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva – orice, numai nu poezie. Extinderile mass-me­dia, a învălmășelii internautice sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.
Avem de-a face cu textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau ale unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență, o evidentă corijență.

Azi e un potop nonstop de prozodie liberal-libertină-excesiv-narativă, zisă a postmodernismului, textualismului, testicolismului (obsesia genitalelor la genitiv); e un potop nonstop al melan­jului stilistico-tehnic, când se amestecă totul, de pretutindeni și de totdeauna, că poate iese ceva, un text oarecare, hai să-i zicem versuri sau, nobil axiolo­gic, chiar poezie. În fond, atare ames­tecătură e o cvasiinepție cultivată de autori ambițioși care, de fapt, nu știu ce ar fi, pe bune, poezia. Atare „creație” e o conspirație deschisă a grafomani­lor, neaveniților, slab alfabetizaților în literatură, în poezie, în istoria acestora. Melanjul textual duce la orice, numai nu la Poezie. El poate capota în: Sound Poetry, Visual Poetry, Semiotic Poetry, Performance Poetry, Shaped Poetry, Typewriter Poetry, Concrete Poetry, Vacuum Poetry, Experimental Text, Fragmented Text, Conceptual Text, Cancelled Text, Tautologic Text, Alpha­betical Text, etc. Numai în Poezie nu se poate întrupa. Este un etc. în care sunt ticsite lucruri, amintite-înșiruite de Paul Cernat, într-un eseu din Observatorul cultural (nr. 339/ 2006): „Toate bune și frumoase (deși, între noi fie vorba, nu sunt nici bune, nici frumoase...), dar ce ne oferă în schimb «milenarismul douămiist»? Cum ce? «Realitatea» fără fard: furia, mizeria, vulgaritatea și grosolă­nia existențiala a tinerilor debusolați, dezamăgiți, fără speranță și viitor din România tranziției. Vomă psihică, alie­nare «deprimistă» și visceralitate ca pro­test, refugiu în sex, alcool, violență și droguri, angajare biografică și socială. Traume, deliruri, viziuni apocaliptice de coșmar psihedelic, deriziune integrală și deziluzionare radicală. Întoarceri ale refulatului, revolte oedipiene, plebeiza­re și vulgarizare ostentativă. Atitudine directă, pragmatică, antisentimentală, uneori brutal-epileptoidă, cel mai ade­sea șleampătă sau cinică, fără fițe inte­lectualiste. Poezie agresivă, cu infiltrații anarhice de beat și hip-hop. Neoexpre­sionism și hiperrealism, Ginsberg, Frank O’Hara, Bukowsky... Bine-bine, dar acesta nu e decât o radicalizare plebee a «americanizării» poeziei, începute mai demultișor”.
Cea mai mare parte din textele numite impropriu poezie se dezvoltă în mod extensiv, nu pe verticală, spre adâncimi. E o revărsare, inclusiv de… nepăsare (antiprofesionistă, antivalori­că) ce nu poate fi altceva decât gra­fomania bulversată, grăbită, agresivă. Autorului postmodernist, de regulă ne­profesionist, i se pare nu doar că, azi, în prezent, la un anumit moment, existen­ța sa este interesantă, ci că ea merită de a fi spusă și altora; narată, povestită, însă într-o formă… nobilă, numită, mai puțin rasat, versuri, și de-a dreptul dis­tins – poezie. Și el prinde să ne spună ce i se întâmplă, la bucătărie, la plimbat pisica, la terasă… În limba română, deja au apărut destui autori căzuți, aproape inconștient, în prolixitatea debordantă a unei predispoziții de a scrie versuri care să re-spună pur și simplu ceea ce spune lumea străzii care, se știe, ea însăși nu crede că, de cum vorbește, creează poezie. Mai multe reviste din diverse orașe românești confirmă că, pe pagini întregi, la rubrica „Poezie”, este absolutizată vorbăria „pusă scăriță” și că unii semnatari sunt atât de neajutorați și nepricepuți, încât nu ajung să inclu­dă în ceea ce scriu nici măcar cea mai elementară încărcătură poetică posibilă. Pentru ei, poezia este imposibilitatea.
Tot mai multă și mai năvalnică ora­litatea searbădă este dată drept limbaj zis/ emis/ folosit de Erato și Euterpe, muze ale poeziei. În realitate, o ast­fel de narațiune înșiruită alandala nu este decât speculație, falsificare, date drept literatură. Prozaicitatea nu atinge nicidecum un statut cultural, ci rămâne doar la cel social, al simplei comunicări într-un cotidian înclinat spre logotehnie, bavardaj lejer, despre care unora le place să creadă că poate ajunge sau chiar a ajuns poezie (nu e sigur însă că asta ar putea-o crede și poeții auten­tici…). În acest context despre derute și iluzii deșarte, să ascultăm și un mare poet al contemporaneității, Iosif Brodski care, în discur­sul rostit la ceremonia de decernare a Premiului Nobel (1987), spunea: „În zile noastre e destul de vehiculată afirma­ția că, chipurile, scriitorul, în special poetul, trebuie să folosească în operele sale limbajul străzii, limbajul mulțimii (gloatei). Cu toată părelnica democrație și presupusele avantaje practice, această aserțiune e absurdă și ar duce la tentativa de a subordona arta, în acest caz literatura, istoriei. Numai dacă vom considera că deja ar fi timpul ca «homo sapiens» să se oprească din dezvoltarea sa, literatura ar trebui să vorbească în limbajul poporului. Orice nouă realitate estetică îi pretinde omu­lui o realitate etică. Deoarece estetica e mama eticii; noțiunile «bine» și «rău» înainte de toate sunt estetice și anunță categoriile «binelui» și «răului». În etică nu e «totul permis», pentru că nu e «permis totul» în estetică”.
Însă azi nici critica literară nu mai încearcă să stăvilească vorbăria versificatoare și să reafirme răspicat adevărul că nu contează eventualul, ocazionalul sens stradal-narativ al înșiruirilor de fraze, ci ar conta, totuși (odată ce respectivii neaveniți își declară intenția de a crea poezie), sensul artistic al acestei scriituri care, însă, lipsește cu desăvârșire. În contradicție cu limbajul brut, uzual, există limbajul poetic, zis și esențial: „…limbajul vorbește ca esențial, și de aceea vorbirea încredințată poetului poate fi numită vorbirea esențială. Aceasta înseamnă mai întâi că având inițiativa, cuvintele nu trebuie să slujească a desemna ceva sau să facă a vorbi pe cineva, ci că ele își au propriile scopuri în ele însele. De acum înainte, nu Mallarmé este cel ce vorbește, ci limbajul se vorbește pe sine, limbajul ca operă și opera limbajului.
Din această perspectivă, regăsim poezia ca pe un puternic univers de cuvinte ale căror raporturi, compoziție, forță de afirmare, prin sunet, figură, mobilitate ritmică, într-un spațiu unificat și suveran autonom. Astfel, poetul face o operă de pur limbaj, iar limbajul din această operă este întoarcerea la propria-i esență” (Maurice Blanshot).
Prin urmare, (și) oralitatea tot mai răspândită în prozodie e un semn că poezia lumii e în criză și confuzie. Tot mai mulți ambițioși, „paraleli” literatu­rii, artei, culturii superioare se încume­tă a crede că, relatând, destul de pro­zaic, secvențe din cotidianul searbăd, chiar creează poezie. Iată un exemplu la îndemână:
„Nu e bine să intri/ în an nou cu probleme vechi/ nici cu dezordine în lucruri/ în portofel/ un calendar mar­tax 2014/ un card expirat/ tata slujind URSS/ o carte de vizită a Institutului German/ de pe Strada Lungă/ buletinul meu european/ mama cu look sovietic/ câteva cecuri/ un bilet Galați Brașov/ tu zâmbind fericită/ un flayer – o croi­torie/ un bilet compostat și altul nu/ la «Fata dispărută»/ cu Ben Affleck și Rosamund Pike” (D. Ta.).
Atât.
Dar de ce doar atât, când în text s-ar mai fi putut înșirui și alte lucruri, la fel de nelalocul lor în ceea ce ar trebui să însemne poezie, discurs poetic – alte bilete de călăto­rie, cu avionul, cu vaporul? (Astea ar fi chiar mai… sugestive, mai „pline de sens”.) De ce doar atât, dacă odată cu mama și tata s-ar fi putut invoca bu­nica, bunicul, frații, surorile, și tot așa înainte, textul extinzându-se narativ și mai nimic spunător?
Deloc puține akânismele (naratoru­lui-cântărețului oriental care spune-în­gână tot ce-i văd ochii, la întâmplare) similare inserate chiar și de unele reviste respectabile (care, bineînțeles, după astfel de găzduiri de texte serbe­de devin mai puțin respectabile).
Dar să mai citez un exemplu din același autor:
„După ce te-am căutat/ pe facebook/ și pe google/ m-am hotărât să-ți scriu/ un e-mail/ ai dispărut ca-n filmele/ proaste cu identități false/ mafie și FBI/ ți-am scris tot soiul de nimicuri/ că-mi merge bine/ tu ce mai faci?”… – nu mai dau textul până la finalul său, deoarece, și în continuare, e la fel de nepoetic, e doar mecanică lingvistică formală generată de un autor ce nu se descurcă artistic, este­tic în raporturile reciproc-articulatorii dintre poezie și cotidian. Drept rezultat: în texte narative întinse e tot mai mult cotidian și tot mai puțină poezie.
Decât atare narațiuni despre orice și despre nimic, mie unuia zău că mi se păreau mult mai poetice, manifestând chiar și oarecare predilecție pentru absurd, paradox, ceva… Kafka, unele strigăte de reclamă, pe care le auzeam pe plajele de la Neptun sau Venus pe la începutul anilor ‘90. Spre exemplu, îmi amintesc clar de un tip „mut”, scund, asistat de un zdrahon, gen lipovean, ambii ducând o ladă cu gogoși, – pati­serie italiană! – pe băț, ce striga răgu­șit, comic, ilar:
„Năvăliți-mă,/ nenorociți-mă,/ marfă de la omul/ care a inventat/ patinajul artistic!”
Sau, pentru adepții „poeziei sociale”, aceste versuri, ceva mai… homerice ca improvizație, pe care le scanda un vân­zător ambulant de porumb fiert (me­moria-mi a reținut acele fragmente din Odiseea porumbului de Dobrogea):
„Poftiți,/ că nu greșiți,/ poftiți,/ nu vă-ngrămădiți!/ Pentru fiecare/ un po­rumb cu soare!/ Și pe soare și pe nor,/ porumb fiert pentru popor!/ Porumbo­iu,/ Văcăroiu!/ Mămăligă pe băț/ la cel mai ieftin preț!/ Cu valul,/ cu marea,/ cu toată splendoarea/ porumbul și sarea!/ Arde,/ frige,/ n-are gură să strige!”
De ce nu ar fi în aceste exemple (ah, câtă poezie autentică s-a vânturat, s-a neantizat, irecuperabil, pe plajele noastre în ultimul deceniu al secolului trecut, în primii ani ai secolului curent!) prozodie postmodernistă, mult mai savuroasă decât fadele notițe narative, gen cele reproduse mai sus, pe care unii autori de orice altceva, numai nu de poezie, le pun stâlpușor, „frângân­du-le” în presupuse rânduri, mai scurte, mai lungi, de versuri? Și nu sunt cazuri rare, întâmplătoare, ci, tot mai mult, se creează impresia că ar fi mereu în ex­tindere o molimă ce face tot posibilul ca poezia sui generis, și generică, să se transforme în simplissimă versificație, în care orice bâiguială, orice vorbire (despre care, surprinzător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! – „Par ma foi ! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que j’en susse rien…”) să fie aranjată în formă prozo­dică, rândurile de oralitate ordinară fiind segmentate, segmentele fiind puse unele sub altele și date, de autori, dar și de multe reviste, dar și de mulți voluntari-critici drept poezie (încât, azi, același domn Jourdain deja ar fi putut spune: „que je dis de la poésie sans que j’en susse rien…”). Pentru că proliferează (și profanează) genurile de istorioare, de pățanii și pătăranii întâmplate cuiva (la mult… plural, acest: cuiva) pe stradă, altora – la bucătărie sau, pardon, la bordel etc., etc. Apoi ele, bâiguielile, apar în legături tipografice, zise cărți, sunt prezentate juriilor, unele chiar „învrednicindu-se” de premii. Astfel că, implicit repetitiv, dar din necesitatea de a accentua gravitatea molimei, trebuie doar să constatăm (nu putem să și… acuzăm, nu, voluntarii?) ce uimitoa­re este situația în care criticii literari (-voluntari), cât de cât recunoscuți ca pricepuți în domeniu, nu au avut, nu au curajul să spună că versificația românească actuală este invadată de texte patologic de prozastice, de cea mai banală oralitate.

2

Uneori, vreun ziarist mă întreabă: care vă sunt lecturile de poezie de ultimă oră? La respec­tiva întrebare răspund și aici, în acest context al crizei poeziei.
De îndelungă vreme deja, citesc sau doar frunzăresc mai multe volume de versuri, pe care le-am primit cu auto­grafe și care, cu anii, s-au tot adunat, colateral rafturilor de bibliotecă pe care se află literatura adevărată. E un proces de lichidare a restanțelor, să zic, de potolire a remușcărilor că, vezi Doamne, colegii au fost gentili, mi-au acordat cu autograf, ba chiar cu încre­dere cărțile lor, iar eu nu le-am citit. Așadar, pe unele le citesc, pe altele, după ce „gust” două-trei texte din ele, îmi dau seama că nu pot face mai mult, decât pur și simplu să le frunzăresc. Iar potolirii remușcărilor, precum am zis, îi urmează un proces de evacuare a mai multor tipărituri cu versuri din biblio­tecă. Vă dați seama, în urma selecției, valorizării și decepțiilor. Iar această preocupare de… proporții, din ultimul timp, mă face să constat cu regret că, din păcate (tautologic accentuând, nu?), poezia românească, sau ceea ce este dată de unii autori ca atare, este inva­dată, atacată de un autenticism descrip­tiv și decrepit, de un (anti)stil narativ gen reportaj redundant, produs de numeroși autori care nu cunosc nici pe departe istoria poeziei lumii (ca lectură, lectură, lectură!). Autosuficienți, aceș­tia acționează fie în chip solitar, fie în grupulețe ce aduc mai curând a gașcă, fie în cenacluri – numite astfel – ge­neratoare de inautenticitate (artistică) tocmai prin… autenticism. Fie în și prin bizare ateliere, zise de „scriere creativă” (ce bizarerie!).
E drept, printre nenumăratele texte, insipide până la abominabil, pe care le frunzăresc, se întâlnesc și din cele bine scrise, ce trag la balanța trecerii spre literatură, însă, așa cum sunt, ele nicidecum nu se înscriu, ca gen, în po­ezie, ci, narative sui generis, pot fi date drept miniaturi, micronuvelete, povesti­oare despre întâmplările străzii, des­pre întâmplări în care, de regulă, unul dintre personaje este chiar autorul.
Revin: după părerea mea, în poezie nu oralitatea trebuie să dețină primatul.
Numai că asta e, trăim timpuri de rarefiere a densităților poetice! E o criză a semnifi­cațiilor. Timpuri anapoda, propice unei oralități care „decade” până la sen­sul sociologic și etnologic al noțiunii, funcționând conform normelor comu­nicării cotidian-sociale, fără apanaje artistice, stilistice, metaforice, pe care le necesită poezia nedemolată de liberti­nismul coroziv al minimalismului futil, rutinar și rezidual. Așa încât te întrebi de ce o astfel de oralitate „versifica­tă” nu a rămas ce este – oralitate, ci a fost și scrisă, când ea, da, are ceva cu scrisul, dar numai nu cu cel artistic, cu poezia propriu-zisă. O astfel de oralitate nu adaugă absolut nimic la pluralitatea modurilor de semnificare artistică. În aceste cazuri, oralitatea e sinonimă cu, pur și simplu, vorba, nu cu poezia; nu cu arta rostirii convertită în arta scrisului. În poezie, oralitatea trebuie să atingă semnificarea, sugestia; să devine operă, estetică, filosofie.
Oralitatea frustă e de o condiție uzu­ală, pe când cea purtătoare de poezie se înalță la condiția de cultură, reclamând deja aprecierea, exegeza, valorizarea, compartimentarea literaturologică, este­tică etc. Și cum să nu-ți amintești de remarca mai tânărului coleg Clau­diu Komartin care, într-o postfață la o carte a poetului sârb Dragan Jovanović Danilov, spunea că „poezia românească recentă este influențată masiv de po­ezia americană, din care a fost reținut cel mai adesea, în ultimul deceniu, doar un autenticism limbut”? Justă și judicioasă opinie. Pentru că, indiscutabil, prozaizarea poeziei ro­mânești a pornit de la proza abundentă din texte americane date drept poezie, dar care nu sunt ceea ce par a fi. Iată un exemplu:
„Când Reuben Pantier a fugit și m-a părăsit/ M-am dus la Springfield. Acolo am întâlnit un fecior de bani gata/ Al cărui părinte tocmai închisese ochii, lăsându-i o foarte bună situație/ S-a căsătorit cu mine fiind beat. Viața mi-a fost distrusă/ N-a trecut decât un an și într-o zi l-am găsit mort/ Asta m-a îmbogățit. M-am mutat la Chicago./ După un timp l-am întâlnit pe scandalagiul de Tylor Rountree/ M-am mutat la New York. Un magnat cu păr cărunt/ S-a îndrăgostit nebunește de mine – și iată-mă cu o altă avere,/ Într-o noapte, după cum știți, a murit chiar în brațe­le mele./ (Ani de-a rândul m-a urmărit fața lui stacojie.)/ A fost aproape un scandal. Și iar m-am mutat,/ De data asta însă la Paris. Eram acum o femeie/ Șireată, subtilă, versată într-ale lumii și bogăției./ Apartamentul meu dulce de lângă Champs Elysées/ Ajunsese un loc de întâlnire pentru tot felul de lume:/ Muzicieni, poeți, oameni eleganți, artiști, nobili/ Și se vorbea france­za, germana, italiana, engleza/ M-am logodit cu contele Navigato, de fel din Genova./ Ne-am dus la Roma. Cred că m-a otrăvit./ Acum, de la Campo Santo, privind/ Marea de unde tânărul Columb năzărea lumi noi,/ Ia uite ce-au gravat pe mormântul meu: «Contesa Naviga­to/ Implora eterna quiete»” (Edgar Lee Masters [SUA, 1868-1950] – citat din poemul Dora Williams, din volumul Edgar Lee Masters, Antologia orășelului Spoon River, Editura pentru Literatu­ră Universală, colecția Poesis, 1968, în românește de Ion Caraion).
Poveste cunoscută: diferiți critici cât de cât literari sau, mai curând, snobii dați drept exegeți, au tot vrăjit referi­tor la astfel de texte, pentru ca alții să le creadă poezie. Dar nu sunt. E proză sută la sută și nici pe departe sau întot­deauna o proză bună. Texte de aceeași condiție au prins a invada literatura română, poeții „inspirați din americani” fiind supralicitați, declarați importanți etc. Minciuni în perpetuare. În condiții de a-poezie, de dezorientare estetică. Astfel că, zi de zi, seară de seară, în multe orașe, sunt citite pre-texte lungi, prozaice. În recitaluri, multe, și, din păcate, tot multe din ele, serbede, sunt lansate în public texte aluvionar-reto­rice, accidental micro-autobiografice, lăbărțate în prea-întinsuri kilometrice de narațiune ce „uită” că autorii inten­ționau să scrie totuși poezie. Mai mulți, tot mai mulți „autori”, pare-se, se conduc de concepte poetice vagi, crunt-precare, până la desăvârșita disoluție a acestora. E o pierdere de sine și de posibilă poe­zie în sporovăială narativă în doi peri. E o dispariție (a poetului și eventualei sale poezii) în cantitativ, ca sub mari grămezi de fleacuri și moloz. Supradi­mensionate platouri ale platitudinii, aceste întinderi textuale aride și seci.
Din păcate, tot mai puțini sunt cei care să mai țină la metaforă, sugestivitate, detalii pregnante, memorabile, poate chiar aforistice.
În fine, nu știu dacă există motive plauzibile întru ameliorarea valorică și stilistică, ideatică și metaforică a poeziei timpurilor noastre și a celor care vin, însă face să credem că ar fi putut avea dreptate Herbert Marcuse, care prevedea o revoluție poetică: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea dimensiunii poetice”.

vezi mai multe texte de: Leo Butnaru