E noaptea florii albe de zambilă,
Când luna își dezbracă rochia;
De chiciură mai tremură iarna,
Din angora curg fire moi de ceară.
Ard în casă, în sfeșnic, două lumânări,
Una roză și una-i portocalie;
Într-un descânt îmbobocit de albăstrea,
Îți simt picioarele petale.
Aluneci ca valul peste mări reci,
Cu ochii tăi albaștri, ninși, ireali,
Am să-ți împletesc fular din ațe,
Din lână străvezie, creață, de lumini.
Pe pielea-ți fină ca un fulg de nea,
Să-ți tatuez un om cu plete aș vrea,
Cu nasul drept, cu buze roșii,
Ca sângele ce-i curge peste frunte.
Noi să-i culegem spinii mulți,
Unul câte unul, să împodobim,
Un brad cu ei, să cernem peste verde,
Scântei din focul nostru-ngemănat.
Te văd cum strălucești ca-un soare,
Cu duhul tău curat, de aur pur,
Cum arzi în odaia mea sălbatic astru,
Și răni îmi lași pe trup, răni arse.
Ai buze cum doar regii mai avură,
Ai degetele albe și fragile,
Îți curg de pe tâmple ape carnavale,
Ești mut ca o himeră fără gură.
N-am fost mireasa ta în astă lume,
Dar îți sunt dincolo de noi,
Acolo unde timpul este doar o glumă,
Unde un ac de ceas e-oprit la doi.
Avem un zbor comun și-un spectru,
Suntem totalul apelor de peste glob;
Noi suntem unul cu pământul,
Suntem și pești, suntem și lupi.
Pe lună vinul s-a făcut, miros de struguri,
Parfumul tău mi-a împlântat plămânii,
Atunci când respir eu respir prin muguri,
Prin sânge îți curg ca ploile din nori.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Detalii poezie:
Distribuie pe: