Jurnalistica - Timpul, 16 decembrie 1879 -

Voim să ne spunem părerea asupra ultimelor fenomene din publicistică și Parlament, mai cu seamă însă asupra împrejurării cum presa guvernamentală, dând chestia răscumpărării la o parte, a lăsat-o încurcată, ocupându-se acum cu ideile poreclite reacționare când ale prințului Grigore Mihai Sturza, când ale d-lui Petre Carp.

Nu doar că cuvintele acestor doi domni, stimabili din orice punct de vedere, deși ei în de ei atât de opuși în multe priviri, n-ar fi demne de scrutare din partea presei, căci curajul opiniei este o virtute și orice opinie sincer spusă și răsărită din dorința curată a binelui semenilor săi e respectabilă. Întru cât se potrivește cu ideile noastre, o asemenea opinie devine a noastră, întru cât nu o combatem, însă terenul rămâne totdauna ferit de orice resentiment. Nu urâm decât lipsa de caracter, decât luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociații de oameni lipsiți de demnitate personală, respectăm însă opiniile răsărite dintr-o sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, când aceasta se întemeiază nu pe motive personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale. Stimăm și pe teologul ce crede în geocentrism bazându-se numai pe Biblie, îl stimăm însă și pe acela căruia opinia biblică i-a fost schimbată prin raționamentul învingător al lui Galilei. Numai convingeri să fie, nu pretextare de convingeri.

Așadar în puține cuvinte ne vom lămuri asupra atitudinei noastre față cu discursul prințului Grigorie Sturza și a proiectului de maiorat al d-lui Carp.

Ideile de politică esterioară din discursul prințului Sturza nu le admitem. Atitudinea pe care prințul ar voi s-o vază luându-se de către poporul românesc în marea dezvoltare viitoare a cestiunii Orientului nu ni se pare conformă cu politica noastră tradițională, care a fost de-a nu lega nicicând soarta poporului nostru romanic de soarta unor popoare străine nouă și prin limbă și prin origine.

Poate că din asemenea atitudine ar răsări pentru noi mari foloase momentane, dar pierderile pe viitor ar fi nespus de mari. Poate că, prin izolarea noastră între elemente radical străine, sântem singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte, dar testamentul lui Ștefan Vodă al Moldovei ne arată că nici în eroii creștini ai veacului nostru de mijloc interese trecătoare, identitatea de religie ș.a. nu erau mai tari decât sentimentul obscur, însă puternic, al conservării neamului și țării. Românul e în stare a deveni catolic sau mahometan pentru a rămânea român, dar a-și schimba limba și naționalitatea nu se va învoi nicicând și oricare atitudine care i-ar periclita aceste bunuri, mai înalte pentru el decât chiar forma raportului său cu Dumnezeu, nu vor conveni nici inimei, nici spiritului său. Încolo foarte tolerant cu orice lege și orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase și respectând în mod egal credințele și convingerile orișicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuție în contra vreunei naționalități. Ceea ce cere numai azi, ca și în veacurile trecute, este ca și limba lui să fie respectată în același chip și singura dușmănie pe care-o are românul este cea în contra elementelor cari nu supun silei numai trupul, ci și sufletul. Și există asemenea elemente cotropitoare înlăuntrul granițelor cărora a-ți vorbi limba se consideră ca un păcat, a o scrie sau a o apăra ca o crimă. Apropiarea politică de asemenea elemente împle masele poporului nostru cu ură, pe cei inteligenți cu o justă precauțiune și credem că îndelung timp nu vom avea îndestul de regretat că nu am luat îndestule, ba chiar prea multe precauțiuni. Pot așadar exista raporturi escelente între stat și stat, între suveran și suveran, între popoare însă va fi un profund abis. De aceea, cu tot respectul ce datorim unui om care are și iubire de țară și sinceritatea deplină a opiniilor sale, vederile de politică esterioară ale prințului Grigorie Mihai Sturza ne par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrarie rolului nostru istoric pe viitor chiar și nu putem admite vro solidaritate cu ele. Îndealtmintrelea prințul, cu cavalereasca sa francheță, a spus-o că vorbește în numele său propriu și că nu angajează prin profesia sa de credință opiniile nimănui. Noi ne-am făcut datoria reproducând discursul prințului în întregul lui, discurs care, abstracție făcând de la pasajele privitoare la politica esterioară, cuprinde multe idei de-o valoare practică într-adevăr naționale și conservatoare și multe observațiuni cu totul juste.

Proiectul asupra maioratului propus din inițiativa d-lui Carp ni-l apropriem cu totul și vom reveni asupra lui cu argumente, nu cu fraze și declamațiuni, precum o fac foile roșii, cari din pur liberalism îl botează reacționar. Deocamdată aducem un argument ad hominem. D-nii roșii și-au apropriat monopolul liberalismului în România, dar oare vor să aibă acest monopol și pentru Europa întreagă? Proiectul de lege propus de d. Carp e analog cu cel propus de deputatul Schorlemer în Parlamentul german și la care au aderat capii tuturor nuanțelor liberale de acolo, căci liberalismul în alte țări privește la consecuențele politice ale unei legi și nu combate măsuri economice a căror respingere ar avea de urmare prefacerea clasei celei mai importante a statului într-o masă de proletari.

Dar asupra acestui proiect și a consecuențelor primirii sau neprimirii lui vom reveni mai pe larg.

Ceea ce ne uimește e esclusiva atenție pe care presa guvernamentală o dă acestor două evenimente parlamentare, lăsând cu totul la o parte chestia arzătoare a răscumpărării drumurilor de fier.

Noi credem că mânia artificială a „Românului“ asupra discursului din Senat a prințului Sturza, precum și ardoarea cu care el l-a tratat în mai multe numere de-a rândul, e un paravan pentru a abate atenția publicului de la focul răscumpărării.

Gazeta oficioasa „Fremdenblatt“ din Viena cuprinde curioase deslușiri asupra acestui lucru.


Din București ni se scrie, zice foaia aceasta, că lumea acolo e neliniștită prin atitudinea fermă pe care a luat-o guvernul german față cu România în chestia drumului de fier. Situația pare a fi într-adevăr astfel încât guvernul din București are cuvinte de a nu se prea juca cu supărările din Berlin. Precum se știe Camerile române au aprobat convenția de răscumpărare, adăogându-i însă clauza restrictivă că sediul trebuie să fie la București. Dar Berlinul respinge restricția aceasta și-l face pe guvernul român răspunzător pentru această hotărâre a Camerelor. I se impută guvernului înainte de toate că n-a deschis ochii Camerii asupra consecuențelor unei asemenea clauze.

Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, deci interesul pe care-l manifestă lumea oficială de acolo pentru proiectul de răscumpărare, adaogă nedumerirea noastră, căci, la dreptul vorbind, ce are a-mpărți guvernul german cu un contract de daraveri între statul nostru și o societate de acționari? Acest interes era fără îndoială justificat într-un timp în care dreptul acționarilor, bazat pe contractul primitiv, era primejduit prin escrocheria Strusberg, dar după convenția adițională de la 2/14 fevruarie 1872, numită în genere convenția Bleichröder, și după restabilirea definitivă a drepturilor și îndatoririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvântul unui interes special al cabinetului german în această afacere.

Ajuns-au guvernul roșu a face până și din contractele sale financiare și economice cestiuni internaționale?

Dacă e așa, atunci „Românul“ are dreptate să tacă asemenea peștelui în cestiunea aceasta și să se lege ca din senin de fiece frază a discursului prințului Sturza, ca să presare cenușe în ochii cititorilor ei asupra grozavei decadențe în afară, unde rolul roșiilor consistă în a preface cestiuni accidentale după natura lor în cestiuni de existență a statului, asupra decadenței dinlăuntru unde au ajuns a-și întemeia speranțele d-nealor electorale pe trecerea unui număr considerabil de „noi cetățeni“ în listele colegiului I și al II.

Atârnând de străini și-nlăuntru și-n afară partidul roșu are fără îndoială un mare viitor.

Mihail Eminescu, Timpul, 16 decembrie 1879