Poezii despre Iubire:

De mult am strâns în adâncimea firii
Preasfântul înțeles, de nepătruns,
Dorit de toți, nicicând îndeajuns -
Semințele de foc ale iubirii.

Te-am iubit
Dar m-ai rănit
Am vărsat lacrimi pe podea
În timp ce tu plecai la ea.

borna de la hotarul începutului spre tine
- citită invers -
mă împarte în două gravitații
una dornică să-ți intersecteze gândul

Mi-e limpede ca apa de oglindă,
Adâncă-n tine ca un eu hapsân,
Că pasul peste pragul tău rămân,
Atât cât umbra mea să te cuprindă,

În fața albului aprins pe trupul gol de foaie,
Constat că-i noapte în cuvânt și lapsus în cerneală
Când nu-mi încolăcești un vers, nu-mi șezi într-o vocală
Și când nu-mi scalzi condeiu-n val de-albastră hărmălaie.

Căci rămas-ai pe vecie umbra îngerului mort,
Când tot era despre tine și fusesei despre tot.
În adânc de ochi himerici văd prăpăstii mari și reci,
Și cu măiastrele aripi nu se poate să mai pleci

Ce bolți scânteietoare te cheamă astăzi dragă?
A câta oară-și plâng lumini pe lumea toată,
Când glasul tău în noapte ceresc tot mi-a rămas?
Cine-i umbra aceea de-și caută compas,

Tu
și eu -
o albă
coloană

Tu știi că îți ador și râs, și rană,
Că mă răpești cu orișice cuvânt
În fuga amândurora prin vânt,
Prin văi din lumea ta nepământeană.

Vreau să te făgăduiesc dintr-un pumn de clisă
Să te modelez după forma cugetului meu,
Să-ți dotez suflul vieții în încercări greoaie,
Să te simțesc din glevă până-n calcaneu.