Lună sidefată cu ochi negru-mărgăritar
ce surâzi peste păduri, frumoasă,
care, peste mări, raze inelate irupi când ieși din
albie,
pe când sânii tăi împietriți și cuminți se despletesc de
milenare stele.
Privești apele cum desfac dumnezeiesc,
brațe vălurate, cioplite în rubin și în schelete
piratereste; cobori, mioară blândă și le aduci cupe cu vin
din sângele-ți ce curse interminabil chin.
Văd fluturii splendorii cum se-nvârt în horă
cu aripile strânse-n panglici și diademe
solare par casă să îți fie, să te adăpostească vor
norii invocând seci ploi.
În barca verde decojită de lemnul ei subțire,
vechi, șubred, vâslește un zeu cu ochii arămii,
cu lacrimi multe, ce umple un ulcior,
plătind cu el tribut mizerabililor, recompensa supremă.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: