Ești când un soare, când un iad strălucitor,
ești un înger fluture și un vierme murdar,
deci în gândurile mele ești un demon
ori un heruvim căzut, Ierusalimul tău albastru îmi întoarce fața dar focurile tale secrete îmi ard fața.
Când ești bun și ai culoarea roz,
când ești negru și ai coarne,
o sosie râzând pe-o scenă nebună și plângând într-un cimitir de copii.
Împărat de aur și sticlă,
la picioarele tale inima mea bolnavă a căzut, când vreau s-o ridic îți lunecă în brațe,
când vreau s-o ucid ți se așază căpșună pe buze,
două semiluni în ochi,
ia-mi inima orfană și dă-o la corbi sau pune-o la fereastră să-ți lumineze diminețile ca-o stea.
Îmi amintesc de ochii tăi sclipitori,
de căprior, ochii tăi erau triști,
ochii tăi doar când priveai stelele străluceau ca albastrul lor,
contemplai luna ca o mireasă în rochie de zăpadă,
în focuri visai ochii ei negri,
ibovnica singurătății tale,
atât războinic cât și un înlăcrimat ai fost rege frumos, cu mâinile albe și subțiri,
cu buzele cărnoase, dar nasul tău care era cel mai minunat nas de pe pământ,
pielea ta albă ca spuma oceanelor,
ca un ghiocel, rege și zeu,
numai noi știm de unde țâșneau multele-ți puteri,
puterile tale erau secretele universului,
numai tu citești păsările cum își poartă aripile atât de simplu atât de maiestuos;
genele tale negre, umbre de ciori,
ai iubit ciorile ți-au condus
picioarele în fața furtunii spre tot ce nu se vede și tot ce nu se știe,
nobil cuceritor cu ochi de perle,
frumusețea ta stă într-un sarcofag și nu mai vine nimeni să te vadă;
în zadar ziseră să te lase cu mâinile afară din sicriu în ziua înmormântării tale,
doar noi doi știm, nouă nu ne este străin că v-ați logodit în secret cu luna și că purtați amândoi inel de smarald care nu putea fi niciodată îndepărtat de pe degetul tău dulce.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Detalii poezie:
Distribuie pe: